vineri, 30 martie 2012

Tot ce dăruiesc, mie îmi dăruiesc

Tot ce dăruiesc, mie îmi dăruiesc
by M Georgescu

Va invit sa cititi un material despre a darui si a primi, scris de Gerald Jampolsky – psihiatru de copii si de adulti, conferentiar si fondator al Centrului pentru Vindecare si Schimbarea Atitudinii (California). Fragmentul face parte din cartea sa, ”Iubirea inseamna renuntarea la frica”, carte publicata de Editura Adevar Divin. Exemplele care sustin afirmatiile sale si pe care ni le ofera pe parcursul intregii carti, dau cont de faptul ca fricile, indoiala, toate emotiile negative, au la baza credinte limitative bine inradacinate, dar pe care le putem constientiza si transforma in incredere, bucurie si iubire, vindecandu-ne viata.

Lectura placuta!


A dărui înseamnă a primi. Aceasta este legea Iubirii. Datorită acestei legi, ori de câte ori ne dăruim Iubirea altor persoane noi avem de câştigat, şi tot ceea ce dăruim noi primim în egală măsură. Legea Iubirii are la bază principiul abundenţei: Iubirea ne umple în permanenţă la capacitate maximă, revărsându-se în afara noastră. Rezerva noastră de Iubire nu se epuizează niciodată.

Atunci când ne dăruim necondiţionat Iubirea altor persoane, fără să aşteptăm nimic în schimbul ei şi fără să avem aşteptări, Iubirea din interiorul nostru se dilată, se amplifică şi se uneşte cu Iubirea din interiorul altor oameni. În acest fel, dăruind Iubirea dinlăuntrul nostru, ea nu se diminuează în noi, ci dimpotrivă, creşte, şi astfel toată lumea are de câştigat.

Pe de altă parte, legea lumii exterioare afirmă că dacă dăruim ceva, noi avem de pierdut. Altfel spus, dacă dăruim ceva, noi nu mai dispunem de obiectul respectiv, şi deci suferim o pierdere.

Legea lumii exterioare are la bază convingerea în raritate. Ea afirmă că noi nu putem fi niciodată cu adevărat satisfăcuţi, că vom simţi întotdeauna golul interior, oricât de mult am încerca să îl umplem prin căutarea Iubirii şi a păcii în formele lor exterioare pe care le considerăm dezirabile.

Problema este că nimic din lumea exterioară nu ne poate satisface vreodată în totalitate şi pe termen indefinit. Potrivit legii lumii exterioare, noi căutăm în permanenţă, dar nu găsim niciodată. Din acest motiv, noi considerăm adeseori că bunăstarea noastră lăuntrică s-a epuizat şi că ne aflăm în nevoie. În aceste condiţii, noi încercăm să ne împlinim nevoile imaginare folosindu-ne de ceilalţi oameni.

Ori de câte ori ne aşteptăm ca alţi oameni să ne satisfacă dorinţele, iar aceştia ne dezamăgesc (lucru inevitabil), noi experimentăm o stare de tulburare şi de agitaţie interioară. Această tulburare poate lua forma frustrării, a dezamăgirii, a mâniei, depresiei sau bolii. În consecinţă, noi ne simţim prinşi în capcană, limitaţi, respinşi sau atacaţi.

Atunci când ne simţim deprimaţi, neiubiţi şi goi în interior, adevărata soluţie nu o reprezintă găsirea unei persoane care să ne ofere Iubire. Dimpotrivă, singurul lucru care ne poate ajuta într-o asemenea situaţie este Iubirea acordată de noi înşine unei alte persoane, necondiţionat şi fără nici un fel de aşteptări. Oferind această Iubire unei alte persoane, noi ne-o oferim de fapt nouă înşine.

De aceea, persoana căreia i-o oferim nu ne datorează practic nimic în schimbul ei.

Viziunea distorsionată a lumii exterioare afirmă că nu poţi simţi Iubirea dinlăuntrul tău până când nu o primeşti de la altcineva din afară.

Legea Iubirii este însă diferită de cea a lumii exterioare. Ea afirmă că Iubirea este esenţa ta şi că oferind Iubire altor persoane, tu îţi aduci practic aminte cine eşti cu adevărat.

Permite-ţi chiar astăzi să înveţi şi să experimentezi legea Iubirii.

Am greşit crezând că îi pot oferi unei alte persoane altceva decât ceea ce îmi doresc mie însumi. Dacă doresc să experimentez starea de pace interioară, Iubirea şi iertarea, acestea trebuie să fie singurele daruri pe care le dăruiesc celorlalţi oameni.

Oferirea Iubirii şi a iertării altor persoane, în locul atacării lor, nu reprezintă un act de caritate din partea mea, ci singura modalitate prin care pot accepta Iubirea pentru mine însumi.

vineri, 23 martie 2012

Bucuria de a iubi - Osho

Bucuria de a iubi - Osho
‎,,Atunci cand iubesti, esti plin de bucurie. Cand nu poti iubi, nu ai cum sa fii fericit. Bucuria este o functie a iubirii, o umbra a acesteia. Ea urmeaza pretutindeni iubirea.

De aceea, deschideti-va din ce in ce mai mult fata de iubire si veti deveni din ce in ce mai fericiti. Nu va trebui sa va intereseze daca iubirea va este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanta. Fericirea urmeaza pretutindeni iubirea, indiferent daca aceasta din urma este returnata sau nu sau daca celalalt ii raspunde cu aceeasi moneda. In aceasta consta rezultatul iubirii, in faptul ca valoarea ei este intrinseca. Ea nu depinde de raspunsul celuilalt, ci va apartine in intregime dumneavoastra. Nu conteaza nici pe cine iubiti: poate fi un caine, o pisica, o piatra sau un copac.

Asezati-va langa o stanca, cu o atitudine plina de iubire. Purtati un mic dialog. Sarutati piatra si asezati-va pe ea. Simtiti-va una cu ea, si dintr-o data veti simti un val de energie dublata de o bucurie imensa. POate ca nu piatra v-a raspuns la iubirea dumneavoastra - sau poate ca a facut-o, dar acest lucru nu are nici o importanta. Cert este ca iubirea dumneavoastra a generat acest val de fericire. Cine iubeste este fericit.

De intelegeti acest secret, puteti fi fericit 24 de ore pe zi. Daca sunteti plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fara sa mai depindeti de un obiect al iubirii, veti deveni din ce in ce mai independent, caci veti putea iubi fara ca cineva sa fie de fata. Veti putea iubi chiar si golul din jurul vostru. Chiar daca sunteti singur in camera, veti umple intreaga camera de iubirea voastra. Chiar daca va aflati intr-o inchisoare, o veti putea transforma instantaneu intr-un templu. In clipa in care o veti umple cu iubire, ea nu va mai fi o inchisoare. Invers, un templu poate deveni o inchisoare daca nu este umplut cu iubire"- Osho
*Calea Iubirii versus Calea Fricii


Poate că nu v-aţi gândit niciodată la acest lucru, dar pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri pentru că avem puterea de a crea şi de a ne conduce propriile vieţi aşa cum dorim. La fel cum civilizaţiile şi religiile lumii îşi creează mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori.


Noi creăm în mintea noastră o întreagă populaţie, inclusiv diferite personalități ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele în care ne aflăm. Devenim astfel adevăraţi artişti dramatici, proiectând în exterior diferite imagini ale noastre şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când ne întâlnim cu alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră. Creăm astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.


Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Noi ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi înşine. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi.


În acest fel, noi jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maestrul propriei noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă veţi ajunge să înțelegeți că fiecare om este propriul său maestru, veţi înţelege şi tipul de control pe care îl exercitaţi personal.


Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.


Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puțin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.


Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc” poate fi ceva înspăimântător. Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne așteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multa rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.


Iubirea nu are așteptări. Teama este plină de așteptări. Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aștepți să fii nevoit, dar te aștepți ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama rănește atât de uşor, în timp ce iubirea nu rănește pe nimeni. Noi avem așteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simțim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are așteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alți oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se așteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiților viaţa li se pare “în roz”; ei nu se așteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.


Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar pe sine. Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor noştri cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem destul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: “Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reușesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naște din lipsa respectului de sine.


Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă; celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.


Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea, dar asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, noi vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu luăm nici o decizie, tot vom obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.


Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate. Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.


La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te părăseşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.


Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii. Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim rușinați, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porți cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iubim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie. Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunțăm la suferinţă. Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de așteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.


Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândește celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi așezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului. Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.


Arta iubirii începe cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conștienți, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să încerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.


În sfârşit, dacă înţelegem faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.



Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune.


Singura cale prin care putem atinge măiestria în iubire este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.


Practica este cea care creează maestrul!

Don Miguel Ruiz – Arta de a iubi

joi, 22 martie 2012

De ce ţi se pare că nu eşti suficient de bun?




Ţi se pare că nu eşti suficient de bun şi te confrunţi cu incapacitatea de a te iubi pe tine însuţi. Din punctul meu de vedere, dacă există o problemă, aceasta trebuie să fie adevărată. De aceea, îţi propun să vedem de unde a apărut problema, sau mai bine zis convingerea care a stat la baza ei.

Cum ne-am transformat noi dintr-un copilaş care îşi cunoştea propria perfecţiune într-un adult cu probleme, care se consideră nevrednic să fie iubit şi lipsit de valoare? Chiar şi cei care se iubesc pe ei înşişi se pot iubi încă şi mai mult.

Imaginează-ţi un trandafir abia îmbobocit. El se deschide şi devine o floare frumoasă, după care îşi păstrează această perfecţiune până când îi cade şi ultima petală. La fel se petrec lucrurile şi cu noi. Noi suntem întotdeauna perfecţi şi frumoşi, dar ne aflăm într-un proces veşnic de schimbare.

Noi facem întotdeauna tot ce ne stă în puteri, dar în funcţie de nivelul de conştiinţă şi de înţelegere pe care îl avem. Pe măsură ce acest nivel devine mai profund, noi facem aceleaşi lucruri, dar într-o manieră diferită.

Curăţenia mentală

A sosit timpul să ne examinăm mai în detaliu propriul trecut, pentru a înţelege cum am ajuns la convingerile care ne conduc astăzi viaţa.

Mulţi oameni consideră acest proces de purificare ca fiind extrem de dureros, dar acest lucru nu este deloc obligatoriu.

Nimeni nu îşi poate face curăţenie în propria casă dacă nu priveşte mai întâi în faţă gunoiul.

Dacă doreşti să îţi faci curăţenie într-o cameră, tu începi întotdeauna prin a privi cu atenţie tot ce există în ea.

Unele lucruri îţi trezesc amintiri frumoase, aşa că le priveşti cu încântare, le ştergi de praf şi le dai o nouă strălucire. Altele trebuie reparate, aşa că îţi propui să faci acest lucru.

Unele obiecte nu îţi mai folosesc la nimic, aşa că trebuie aruncate. În această categorie intră vechile ziare şi reviste, sau vasele folosite din carton, pe care le poţi arunca pe loc la coşul de gunoi, fără prea multe emoţii.

Nu ai niciun motiv să te înfurii atunci când îţi faci curăţenie în cameră.

La fel se petrec lucrurile şi atunci când îţi faci curăţenie în casa minţii. Nu ai niciun motiv să te înfurii pentru că anumite convingeri trebuie aruncate la coşul de gunoi. Aruncă-le cu aceeaşi seninătate cu care arunci resturile alimentare după ce ai terminat de mâncat. Cine mai stă să caute prin coşul de gunoi pentru a recupera resturile alimentare de ieri şi pentru a-şi prepara cina de astăzi? În mod similar, ce rost are să cauţi prin resturile mentale de altădată pentru a recrea experienţele de mâine?

Dacă un gând sau o convingere nu-ţi mai foloseşte la nimic, renunţă la ele! Nu există nicio lege care spune că dacă ai crezut cândva un anumit lucru, trebuie să continui să crezi de-a pururi în el.

Să vedem acum care sunt principalele convingeri limitatoare şi cum au apărut ele în mintea ta:

CONVINGERE LIMITATOARE: „Nu sunt suficient de bun”.

CUM A APĂRUT EA: un client mi-a spus că, în copilărie, tatăl lui i-a repetat tot timpul că este prost. Mi-a spus de asemenea că doreşte să aibă succes în viaţă, pentru ca tatăl lui să fie mândru de el. Din păcate, se simţea împovărat de vinovăţie, care îi crea o stare de resentiment, aşa că trecea dintr-un eşec în altul. Tatăl lui continua să îi finanţeze afacerile, dar nu avea niciodată succes. Într-un fel, chiar s-a obişnuit să dea greş în tot ceea ce făcea, punându-şi tatăl să plătească pentru oalele sparte de el. Ce mai, era un ratat.

CONVINGERE LIMITATOARE: incapacitatea de a te iubi pe tine însuţi.

CUM A APĂRUT EA: încercarea de a câştiga aprobarea tatălui.
Am avut o clientă care mi-a spus că ultimul lucru din lume pe care şi l-ar dori ar fi să semene cu tatăl ei. Cei doi nu se înţelegeau în nicio privinţă şi se certau tot timpul. În realitate, ea îşi dorea din tot sufletul să fie aprobată de el, dar nu primea de la el decât critici. Din această cauză, avea dureri corporale intense. La fel şi tatăl ei. Femeia nu-şi dădea seama că la baza acestor dureri stătea mânia ei, la fel cum la baza durerilor tatălui stătea mânia lui împotriva ei.

CONVINGERE LIMITATOARE: viaţa este periculoasă.

CUM A APĂRUT EA: un tată speriat.
O altă clientă considera că viaţa este dură şi imposibil de suportat. Îi venea greu să şi râdă, iar dacă totuşi o făcea, era convinsă că i se va întâmpla ceva „rău”. În copilărie, tatăl ei i-a spus de prea multe ori: „Nu mai râde, dacă nu vrei să păţeşti ceva”.

CONVINGERE LIMITATOARE: Nu sunt suficient de bun.

CUM A APĂRUT EA: din cauza abandonării sau a ignorării.
Unui client de-al meu îi era greu să vorbească. Tăcerea devenise a doua lui natură. Reuşise de puţin timp să renunţe la alcool şi la droguri, şi era convins că era un om îngrozitor. În timp, am descoperit că mama lui a murit când el era copil, aşa că a fost crescut de o mătuşă. Aceasta nu vorbea aproape niciodată, decât atunci când îi dădea un ordin. De aceea, el a crescut practic în tăcere. Mânca în fiecare zi singur, fără să aibă cu cine vorbi, iar în restul timpul stătea singur în camera lui. Avea un iubit care era la fel de tăcut ca şi el, iar cei doi îşi petreceau majoritatea timpului fără să-şi vorbească. Apoi iubitul lui a murit, şi el s-a trezit din nou singur.

Exerciţiu: Mesajele negative

Următorul exerciţiu constă în a scrie pe o foaie de hârtie o listă cu toate lucrurile negative pe care ţi le-au spus părinţii în copilărie, cu toate criticile lor.

Care sunt mesajele negative pe care le-ai primit la acea vârstă, când mintea ta era atât de uşor de impresionat? Acordă-ţi suficient timp pentru acest exerciţiu şi încearcă să îţi aminteşti cât mai multe astfel de mesaje. De regulă, o jumătate de oră este suficientă.

Ce ţi-au spus ei despre bani? Dar despre corpul tău? Despre iubire şi despre relaţii? Despre talentele tale creatoare? Care au fost mesajele negative sau limitatoare pe care le-ai primit de la ei?

Priveşte cu obiectivitate această listă a mesajelor negative şi spune-ţi: „Deci, aşa au apărut aceste convingeri ale mele”.

În continuare, ia o nouă foaie de hârtie şi continuă acelaşi proces, mergând însă mai departe. Spre exemplu:

Ce alte mesaje negative ai primit în copilărie?

De la rude:
De la profesori:
De la prieteni:
De la alte figuri autoritare:
De la preot:

Notează toate aceste lucruri pe hârtie, fără să te grăbeşti. Conştientizează sentimentele şi senzaţiile corporale pe care le simţi.

Toate mesajele negative pe care le-ai notat pe cele două foi de hârtie reprezintă gândurile care trebuie eliminate din conştiinţa ta. Ele reprezintă convingerile care te fac să crezi că „nu eşti suficient de bun”.

duminică, 18 martie 2012

Patru anotimpuri interioare
”Fabricăm lumânări pentru a ne bucura de lumină, învăţăm pentru a obţine lumina adevărului; prima luminează locurile întunecoase ale casei, a doua, inima omului.”
- proverb chinezesc –   
 
 
Cele patru anotimpuri interioare ale fiintei umane in traditia chinezeasca
”Viata urca. Urcam odata cu ea. Viata coboara. Coboram odata cu ea. Viata se ridica de unde a picat. Ne ridicam iar. Viata misca. Ne miscam odata cu ea.
Viata este energie. Viata este unicitate. Viata nu te judeca. Nu o judeca la randul tau.
Viata este o continua miscare si un ciclu continuu de energie, spun inteleptii chinezi. Ea cere implicare. Iti impune sa nu stai la marginea ei, ci sa te prinzi in jocul ei.
Viata cere sa fie vazuta asa cum este ea, cu urcusurile si coborasurile ei. Viata este toate acestea laolalta. Si iti cere pur si simplu sa te lasi purtat de fluxul ei.
Chinezii percep viata intr-un mod special.
In interiorul fiecaruia dintre noi se desfasoara chiar acum un anotimp. Fiecare isi traieste propriul anotimp interior. Unii dintre noi se afla in primavara. Altii in vara. Altii in toamna. Altii in iarna.
Miscarile de energie au loc in viata fiecaruia dintre noi chiar acum, chiar in acest moment, in timp ce privim pe fereasta, in timp ce ne facem planuri de viata.
Viata este un ciclu perpetuu, iar daca te uiti atent in interiorul tau poti observa cand s-a incheiat un anotimp si cand a inceput un altul. In unele anotimpuri suntem mai radianti si mai luminosi, in altele nu ne simtim atat de confortabil si am dori sa se termine cat mai repede.
Se poate intampla sa experimentam anotimpuri diferite de ale celor din jurul nostru. Nu este nimic gresit in acest lucru. Trebuie insa sa nu ramanem aici pentru prea mult timp, sa ramanem prinsi intr-un singur anotimp sau sa ne inchidem fata de o persoana doar pentru ca se afla intr-un anotimp diferit de al nostru.
Trebuie sa traim fiecare etapa a vietii firesc, din toata inima, pentru ca sa permitem venirea altuia.
Daca ne agatam de un anotimp trecut riscam sa ramanem in umbra lui si riscam sa-l ignoram pe cel prezent.
“Trebuie sa primim aceste daruri fara sa judecam. Pentru ca intotdeauna ne miscam, ca oricine altcineva din acest univers, intr-un dans intre nastere si moarte”.
De ce sa nu ne bucuram atunci de anotimpul de astazi stiind ca maine poate ne vom misca in altul, iar apoi in altul si ulterior in altul si tot asa?
Nu intelegem natura si miscarea ei si nici nu ne trece prin cap ca aceleasi schimbari si transformari care au loc in ea au loc si in interiorul nostru. Ne impotrivim anotimpurilor naturii si opunem rezistenta uneori si in fata celor umane.
“Avem tendinta de a rezista naturii si chiar de a lupta impotriva ciclurilor naturii. Vara ne este prea cald si ne dorim sa fie toamna. Iarna ne este prea frig si ne dorim sa fie primavara. Aceasta neliniste reprezinta un nivel mai profund de disconfort. Pentru ca fiecare sezon, fiecare ciclu, aduce la lumina aspecte ale naturii noastre umane. Iar atunci cand opunem rezistenta curgerii, devenim bolnavi, iar lumea noastra devine bolnavicioasa”
IARNA INTERIOARA
Iarna este asociata in medicina chinezeasca a trupului si a spiritului cu elementul apa, dar si cu rinichii. Anotimpul iernii reprezinta in viata noastra etapa apei, o etapa in care germinam spiritual si ideatic, o etapa in care chiar daca ne-am dori sa actionam, suntem mai mult setati asupra ideilor.
In iarna interioara, miscarea energiei este descendenta. Iarna, mai mult decat in orice anotimp interior, ideile prin contur, planurile se traseaza, ne pregatim prin liniste si intelepctiune pentru a actiona in anotimpul urmator, in primavara, cu zgomot si aplomb.
In iarna interioara, te asculti, te intelegi, iti reincarci puterea. 
Cand vine iarna interioara, este important sa inveti sa iti asculti anotimpul interior, sa incerci sa te conectezi la el, sa iti permiti sa te afli in iarna pentru o perioada de timp fara sa te arunci grabit inspre altul.
Oricat de mult ai fi atras de energie, este important sa iti permiti aceasta relaxare a mintii si a trupului pe care o permite doar iarna, rezumandu-ti doar potentialul si perspectivele viitoare de actionare.
Daca incerci sa rezisti acestei etape si esti gata sa actionezi intr-o perioada in care nu esti pregatit sa actionezi, vei actiona cu frica si de multe ori fara succes.
Probabil insa ca te intrebi cand este momentul potrivit sa treci de la iarna la primavara sau cand este momentul sa treci in etapa urmatoare. Nu este greu deloc. Vor fi semne peste tot in jurul tau. Lumea exterioara va sustine ideile tale. La un moment dat, tocmai aceasta non-miscare va genera miscarea.
PRIMAVARA INTERIOARA
Primavara este pusa in legatura cu elementul lemn, iar lemnul la randul sau guverneaza ficatul si vezica. Atunci cand primavara interioara are loc, este bine sa fii pregatit. Acum ideile tale incep sa iasa la suprafata si sa prinda un contur concret. Esti pregatit sa-ti faci ordine in viata, sa-ti organizezi prioritatile, sa inveti, sa creezi.
Ai avut timp sa cugeti asupra ideilor si acum este timpul sa actionezi, sa-i permiti energiei sa se manifeste.
Cand vine primavara interioara, capeti din nou speranta realizarii planurilor tale, esti vesel, ocupat, efervescent, ai speranta.
Cand vine primavara interioara, te angajezi optimist in parteneriate, faci schimbari profesionale, investesti in tine si in planurile tale, revii la viata pe plan emotional si personal.
Cand vine primavara, simti ca este momentul potrivit pentru a recupera timpul pe care l-ai petrecut iarna in nonmiscare. Esti pregatit pentru energia maxima pe care o aduce vara.
VARA INTERIOARA 
Daca ai plantat rasaduri primavara, vei primi si roadele vara. Vara reprezinta punctul culminant al anotimpurilor si este asociata cu elementul foc, focul guvernand inima, sistemul endocrin si intestinele mici.
Cand vara iti bate la suflet, esti pregatit sa atingi maximum de succes si implinire.
Vara ne face sa actionam, sa acumulam, sa protejam ceea ce am acumulat, sa pastram lucrurile in care am investit.
In vara interioara, atingi limita superioara de efervescenta si productivitate emotionala, culegand roadele recompenselor tale.
TOAMNA INTERIOARA
Toamna este asociata elementului metal, iar acest metal este pus in legatura cu plamanii si colonul.
Toamna interioara este prilejul excelent pentru a-ti asuma responsabilitatile a ceea ce ai simtit, spus, actionat sau gandit in sezoanele anterioare.
Este momentul in care poti spune ca ai invatat lectiile anotimpurilor anterioare, ca ai invatat din greselile, esecurile si succesele anterioare.
In toamna devenim mai preocupati de modalitatea in care tinem unii la altii si daca aceasta modalitate ne permite sa fim noi insine.
Toamna este momentul in care te apropii mai mult de tine si cauti in interiorul tau adevarul, cunoasterea si idealurile, iar nu in exterior.
In toamna vietii, renunti la ceea ce ai in mod palpabil si incepi sa te gandesti si la ceea ce ai putea sa faci pentru ca lumea sa devina un loc mai bun.
Atunci cand ne aflam in toamna, acceptam viata asa cum este ea si o contemplam, devenind mai conectati la tot ceea ce inseamna pamant, teluric, actiune, practic.”

miercuri, 14 martie 2012

Mircea Eliade: Despre prietenie si sinceritate

“Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, si nu tu.

Esti considerat sincer nu “când nu ascunzi nimic” celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi.

Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt.

Esti considerat sincer numai când spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.

Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urâta si foarte putin desteapta, esti sincer.

Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri care o indeparteaza de adevar si de fericire – atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabila”, de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi.

Doar sinceritatea ne da acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri.

De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.

Sinceritatea este si ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare.

De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu care se numeste prietenie si care, trebuie s-o recunoastem, constituie unul din cele mai serioase motive pentru a iubi viata.

In prietenie se intâmpla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine.

Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului.

Si nu te poti plânge, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin “libertate” inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite.

Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intâlneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa in general ceea ce le place si lor, sa gândesti, in general, ceea ce gândesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor?

Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decât ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stânjenesti.

Câteodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu câtiva prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: “Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!”. Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala.

Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savârsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea?

Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere.

Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine.

Or, dragostea adevarata nu inseamna decât aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt.

A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mângâierile tale, a-l inconjura cu “sinceritatile” tale nu inseamna nimic.

Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei:

  • a nu-i incalca libertatea,
  • a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt),
  • a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.

Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el.

Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt.

Fiecare luam mai putin decât ar trebui.

Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol.

NU NUMAI CA NU DAM CÂT AR TREBUI, DAR SI LUAM CU MULT MAI PUTIN DECÂT NI SE OFERA.”

duminică, 4 martie 2012

Paul Ferrini: Trezirea impreuna


”Cand doi oameni se dedica unei relatii spirituale, ei cad de acord sa se ajute unul pe celalalt sa devina constienti de tiparele auto-tradarii.

Intentia lor nu este sa-si inabuse sentimentele negative, ci sa creeze suficienta siguranta in cadrul relatiilor, pentru ca sentimentele negative sa poata iesi la suprafata si tiparele auto-tradarii sa poata fi revelate.

Compania spirituala inseamna nu numai a impartasi un scop comun si o orientare in viata, ci si un legamant reciproc si plin de curaj de a-si asuma responsabilitatea si de a elimina acuzele.

Fiecare persoana se afla aici pentru a-si ajuta partenerul sa inceteze de a mai proiecta, sa inceteze de a mai face pe victima, sa inceteze de a mai gasi probleme in afara lui insusi.

Nu face acest lucru tinandu-i conferinte, ci creind un spatiu sigur si plin de compasiune, in care celalalt poate sa stea fata in fata cu el insusi. Acolo unde acesta ar putea vedea un dusman, celalalt nu vine alaturi de el. Refuza sa intre in jocul cu tapul ispasitor, acuzele si atacul. Dar el poate iubi. Poate accepta modul in care simte celalalt, ii poate valida sentimentele si, cu blandete, il poate incuraja sa gaseasca, in propria inima, calea spre pace.

Chiar daca il vede pe celalalt cum creeaza proiectii, nu incearca sa-l indrepte, deoarece aceasta ar insemna sa i se alature in minciuna. Ramane, pur si simplu, constient de cine este celalalt cu adevarat. Si, astfel, il aduce – cu blandete si fara vorbe – inapoi spre el insusi.

Dar, mai presus de orice, sta doar si asculta. Nu este de acord cu ceea ce spune celalalt si nici nu contrazice. Stie ca parerile lui nu inseamna nimic si ca ele n-ar face altceva decat sa-l indeparteze pe celalalt din procesul sau.

Asculta doar, cu multa atentie si compasiune. Asculta fara sa judece sau – daca descopera ca judeca – devine constient de propriile sale judecati si sta iarasi si asculta.

Asculta cu o inima deschisa si cu o minte deschisa. Iar atitudinea sa de a asculta devine un stalp de sprijin pentru adevar. Cu cat asculta mai mult fara sa judece, cu atat calatoria plina de acuze a celuilalt incetineste.

Treptat, folosind cararea iubirii sale, celalalt se intoarce la el insusi. Acesta este darul pe care partenerul spiritual il ofera celuilalt partener. Aceasta este perla de maxima valoare.

Cand fiecare poate sa-i dea celuilalt darul acceptarii si iubirii neconditionate – extinzand acest dar pentru a include pe toata lumea – nu vor mai exista proiectie, acuze si atac. Nu vor mai exista subiecte asupra carora acestea sa se indrepte. Nu vor mai exista victime sau tortionari.

Vor exista doar parteneri egali in dansul vietii. Inimile se vor deschide. La inceput putin – dar apoi atat de mult, incat vor putea inghiti intreg universul manifestat. Si, intr-adevar, o vor si face intr-o zi.

Cand toti cei care se percep pe ei insisi ca fiind nevrednici si neintregi vor deveni intregi si sfinti, nu va mai exista perceperea separarii de sursa iubirii.

Fiecare dintre noi va fi o raza stralucitoare de lumina, care va radia din centrul inimii, ajungand peste tot, in intreaga eternitate, dizolvand separarea si pacatul, botezand vinovatia in raul propriei frici si intampinandu-l pe fiecare cu buchete de flori, atunci cand iese din ape inocent si liber.

Acestea sunt darurile pe care le avem de oferit unul altuia, atunci cand jocul abuzului se incheie. Si el se incheie, in orice moment in care ne amintim cine suntem si cine este cu adevarat semenul nostru.”