Sigur că suntem fiinţe intuitive, nu?
Dar cumva, în condiţionarea noastră, se pare adesea că am fost antrenaţi să ne bazăm pe un soi de gândire secvenţială...
...Să înţelegem cum stau lucrurile şi să tratăm viaţa ca şi cum ar fi o strategie.
Trebuie să trăieşti viaţa după o strategie, trebuie să lucrezi, să planifici...
Sunt oameni care, dacă există un calendar pentru anul 2015, deja este plin.
Ei ştiu exact ce o să facă pe 20 august 2025, sau mai ştiu eu...
Există tendinţele astea, ştii?
Aşadar... Lucrul pe care va trebui să îl faci este să ajungi pur şi simplu să recunoşti clar ce anume e aici. După cum am spus, ăsta e un corp muritor, dar în el locuieşte o fiinţă nemuritoare. Şi în acest corp, se pare că jocul ei este să se recunoască pe sine. Ştii? Pentru că strânge nişte condiţionări, nişte idei despre sine şi se consideră a fi ceva limitat.
Iar prin experienţele din viaţă, ea revine la cunoaşterea de sine iniţială. Odată ce acest lucru îţi va fi devenit clar, toate îndoielile, toate fricile vor dispărea.
Vei vedea viaţa ca pe o binecuvântare, în fiecare clipă. În fiecare clipă. Vei avea această atitudine.
Dacă totul culminează aici, dacă nu merge mai departe de această zi, de această clipă, e ok.
E destul de bine aşa cum e.
Nu să aştepţi să ajungă la un soi de proiecţie, o stare proiectată, despre care crezi tu că da, am vrut să fiu aşa.
Şi în asta e libertate.
Şi aici aveţi oportunitatea să ajungeţi să recunoaşteţi acest lucru.
Tot ce vorbesc eu, despre asta este.
Nu mai puţin decât asta. Totul, totul.
Pentru că e atât de mult... Aşa de multe lucruri pot să îţi implice mintea, să te duci în diferite domenii, cum fac asta, cum fac asta...
Eu vin şi vă spun doar să aflaţi cine sunteţi.
Aflaţi ce anume locuieşte în acest corp.
Şi odată ce aveţi acest imbold, întregul univers vă ajută.
Aşa mă simt eu.
Când m-am întors acasă din India, anul trecut, cumva...
Cumva m-am aşezat pe canapeaua vieţii şi am avut încredere, în sfârşit.
Şi dintr-o dată, e aşa de uşor!
Da, e super-uşor!
E super-uşor, pentru că, într-un fel, îţi dai seama că te mişti prin viaţă fără niciun plan.
Pentru că planurile conţin uneori un pic de gust de frică.
Dar atunci când eşti din nou în casa ta naturală, în casa ta şi în sinele tău, atunci n-o să mai ai nevoie de cârje, de...
Ceva devine aşa de proaspăt şi e atâta spaţiu, aşa de mult spaţiu...
Şi există o încredere naturală, o recunoaştere, că tot ce e necesar apare spontan, pentru a îndeplini nevoile momentului, oricare ar fi ele.
Şi vezi asta. Chiar o vezi.
Şi atunci, cumva, ceva se relaxează în această încredere mai profundă că...
Nu trebuie să planific nimic - şi ce uşurare!
Ce uşurare!
Vezi tu, vine ceva...
Normal că tot va trebui să îţi foloseşti mintea pentru unele lucruri.
Şi pentru lucrurile practice...
Şi ca să te gândeşti, poţi să gândeşti...
Poţi să ai gânduri. Dar acum nu îţi e frică de ele, vezi tu? Pentru că nu ai niciun fel de confuzie psihologică cu privire la gânduri. Şi atunci eşti liberă cu ele.
Vezi că şi maeştrii stau şi îşi citesc ziarul aşa, şi râd şi aşa mai departe... Dar ei nu absorb lucrurile chiar în acelaşi fel.
Nu alimentează vreun tipar de frică, nu proiectează - ce o să se întâmple, dacă se întâmplă asta... Ei nu gândesc deloc aşa.
Şi ca urmare, ei sunt cei mai buni cititori de ziare. Cred că, în sfârşit, mi-am lăsat mintea să ia locul doi, când m-am întors acasă.
Şi dacă mă găsesc într-un mediu în care ştiu, intuitiv, că nu îmi place la un anumit nivel, sau simt cumva că nu e bun pentru mine, de obicei, mintea mea ar fi spus:
"Oh, dar trebuie să rămâi! Ar fi nepoliticos să pleci! Trebuie!"
Dar acum, pur şi simplu plec. Nu, nu e pentru mine. Deci, sunt foarte recunoscătoare.
Mult mai liberă, sigur.
Sigur.
Pur şi simplu pleacă. Nu e nevoie să faci niciun fel de criminalistică pe propria-ţi gândire.
Pur şi simplu mergi mai departe.
Mooji.
marți, 17 aprilie 2012
De ce este imbratisarea un instrument vindecator atat de eficient
In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare:
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
spirit111
Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.
Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.
Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.
De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.
Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.
Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om.
Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
spirit111
Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã.
Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea.
Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil.
La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv.
Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã.
Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã.
Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire.
Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice.
Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos.
Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã.
Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient.
Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el.
Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman.
Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului).
Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã.
De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt.
Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã.
Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc.
De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri.
Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat.
Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat.
Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient.
Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret.
Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos.
De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“
Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie.
Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã.
Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare.
Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic.
Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare.
Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om.
Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente.
Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri.
Sufletul pereche
Nu te indoi de faptul ca au mai fost multi inaintea ta care s-au intrebat asta, la un moment dat. Acum mult timp, Platon a ridicat problema existentei sufletului pereche.
spirit112
Definitia lui e simpla: sufletul pereche este o intruchipare a persoanei pe care o cauti in fiecare zi, persoana care te completeaza permanent si cu care ti-ai imparti oricand viata intreaga
De-a lungul secolelor, oameni de diferite rase si culturi si-au exprimat, prin poezie, muzica, pictura, proza sau sculptura, fascinatia de a-si intalni, intr-o buna zi, sufletul pereche.
Existenta este o curgere continua si nu poate fi intrerupta niciodata, unicul ei scop fiind evolutia.
Nevoia noastra de iubire isi are originea in procesul de evolutie, in “separarea initiala” cand EL si EA au fost despartiti in sine aparent separate, Dumnezeu permitand intre acestia un anumit camp de respingere, care sa-i poata individualiza. Astfel a aparut acel sentiment de durere profunda a separarii si nevoia permanenta de a ne reintregi sinele fragmentat, doar atunci putand sa ne simtim impliniti si fericiti cand ne contopim cu perechea iubita.
Foarte multe cupluri, foarte multi indragostiti, folosesc expresia "este sufletul meu pereche" dar foarte multi nu stiu exact despre ce e vorba si ce implica regasirea sufletului pereche.
Se spune ca sufletele pereche au trait candva o iubire atat de puternica intr-una din vietile anterioare, incat se intalnesc si in actuala viata, iar iubirea lor este la fel de profunda si intensa si reprezinta o continuare a dragostei de atunci.
În numeroase religii, termenul de suflet-pereche este legat de conceptele de “reîncarnare” si de “karma”. Astfel, suflete-pereche sunt cele care au trait în mai multe vieti împreuna.
Atunci când întâlnesti un suflet pereche, esti capabil sa renunti la orice s-ar opune si sa învingi orice ti-ar sta în cale. Te cufunzi în inima si îl simti acolo. Tacerea capata mii de nuante. Îl poti simti de la distanta. Îl poti simti în toata complexitatea lui, ca si cum l-ai cunoaste de mii de ani. Este ca si cum nu mai astepti nimic de la celalalt, pentru ca ai deja totul. Simplul fapt ca stii ca exista îti este suficient.
Este greu de descris in cuvinte senzatiile pe care le percepi cand iti intalnesti Sufletul pereche. Nu exista doar atractie fizica, emotionala, sexuala, simti ca este mult mai mult, ca tot ce simti si percepi va exista pentru totdeauna. Iubirea este atat de mare si profunda incat orice departare de sufletul tau pereche iti va produce stari de rau, in special stari de lesin (un fel de devitalizare a corpului), dureri de inima etc. Ranile emotionale care apar in timpul relatiei pot fi resimtite mult mai adanc si mai dureros decat ar fi simtite in relatiile obisnuite.
In momentul in care doua suflete pereche se intalnesc, ele se simt deja de dinainte, de la distanta. Ele se stiu si se recunosc imediat, fara sa fie nevoie de conveniente si prea multe cuvinte.
Atunci insa cand cele doua suflete se intalnesc, se intampla un fenomen extraordinar care da celor doi sentimentul de implinire sufleteasca, de bucurie si beatitudine, astfel incat acestia nu vor sa se mai desparta, resimtind o durere unul pentru celalalt atunci cand sunt departe sau daca unul dintre ei are o problema. Comunicarea se face la nivel telepatic, unul simtindu-l pe celalalt asa cum este, dar si ca pe propria persoana.
Cel mai important dar pe care putem sa il facem cuiva este dragostea, iar cel mai mare dar al iubirii este daruirea de sine. Ca sa putem face acest lucru este nevoie de maxima sinceritate atat fata de noi, cat si de partener. Ori, sufletele pereche nu se pot regasi decat in splendoarea sinceritatii lor.
Există trei categorii de suflete-pereche.
Suflete-pereche camarade, sunt oamenii care te ajută să îţi atingi un scop, sau te sprijină în îndeplinirea unei anumite sarcini propuse.
Ei intervin şi te sprijină în cele mai diverse moduri, atunci când ai mai multă nevoie. Darul lor, oricum s-ar exprima, îţi oferă posibilitatea de a învăţa, de a-ţi împărtăşi cele ştiute de ei şi de a fi ajutat.
Suflete-pereche gemene sunt acei oameni cu care ai avut o relaţie specială de prietenie în multe vieţi trecute. Te simţi total deschis şi destins în prezenţa lor.
Recunoşti un suflet-pereche geamăn, ca pe cineva având toate caracteristicile unui suflet-pereche camarad, dar cu o legătură mai profundă între voi.
Sufletele-pereche gemene, sunt de obicei membri de familie apropiaţi sau prieteni deosebiţi.
Un suflet-pereche flacără geamăn este unicul şi singurul tău suflet-pereche adevărat. Aţi petrecut multe vieţi împreună, plini de dragoste şi grijă unul faţă de celălalt şi legătura dintre voi este profund spirituală.
Nu există decât un singur adevărat suflet-pereche care este jumătatea ta perfectă şi împreună creaţi o atmosferă ca de vrajă între voi, ceva ce nu mai simţi cu nimeni niciodată.
Se spune că acest suflet flacără reprezintă jumătatea sufletului tău şi că împreună formaţi un adevărat întreg, plin de dragoste şi armonie.
Exista câte un suflet pereche pentru fiecare dintre noi!
spirit112
Definitia lui e simpla: sufletul pereche este o intruchipare a persoanei pe care o cauti in fiecare zi, persoana care te completeaza permanent si cu care ti-ai imparti oricand viata intreaga
De-a lungul secolelor, oameni de diferite rase si culturi si-au exprimat, prin poezie, muzica, pictura, proza sau sculptura, fascinatia de a-si intalni, intr-o buna zi, sufletul pereche.
Existenta este o curgere continua si nu poate fi intrerupta niciodata, unicul ei scop fiind evolutia.
Nevoia noastra de iubire isi are originea in procesul de evolutie, in “separarea initiala” cand EL si EA au fost despartiti in sine aparent separate, Dumnezeu permitand intre acestia un anumit camp de respingere, care sa-i poata individualiza. Astfel a aparut acel sentiment de durere profunda a separarii si nevoia permanenta de a ne reintregi sinele fragmentat, doar atunci putand sa ne simtim impliniti si fericiti cand ne contopim cu perechea iubita.
Foarte multe cupluri, foarte multi indragostiti, folosesc expresia "este sufletul meu pereche" dar foarte multi nu stiu exact despre ce e vorba si ce implica regasirea sufletului pereche.
Se spune ca sufletele pereche au trait candva o iubire atat de puternica intr-una din vietile anterioare, incat se intalnesc si in actuala viata, iar iubirea lor este la fel de profunda si intensa si reprezinta o continuare a dragostei de atunci.
În numeroase religii, termenul de suflet-pereche este legat de conceptele de “reîncarnare” si de “karma”. Astfel, suflete-pereche sunt cele care au trait în mai multe vieti împreuna.
Atunci când întâlnesti un suflet pereche, esti capabil sa renunti la orice s-ar opune si sa învingi orice ti-ar sta în cale. Te cufunzi în inima si îl simti acolo. Tacerea capata mii de nuante. Îl poti simti de la distanta. Îl poti simti în toata complexitatea lui, ca si cum l-ai cunoaste de mii de ani. Este ca si cum nu mai astepti nimic de la celalalt, pentru ca ai deja totul. Simplul fapt ca stii ca exista îti este suficient.
Este greu de descris in cuvinte senzatiile pe care le percepi cand iti intalnesti Sufletul pereche. Nu exista doar atractie fizica, emotionala, sexuala, simti ca este mult mai mult, ca tot ce simti si percepi va exista pentru totdeauna. Iubirea este atat de mare si profunda incat orice departare de sufletul tau pereche iti va produce stari de rau, in special stari de lesin (un fel de devitalizare a corpului), dureri de inima etc. Ranile emotionale care apar in timpul relatiei pot fi resimtite mult mai adanc si mai dureros decat ar fi simtite in relatiile obisnuite.
In momentul in care doua suflete pereche se intalnesc, ele se simt deja de dinainte, de la distanta. Ele se stiu si se recunosc imediat, fara sa fie nevoie de conveniente si prea multe cuvinte.
Atunci insa cand cele doua suflete se intalnesc, se intampla un fenomen extraordinar care da celor doi sentimentul de implinire sufleteasca, de bucurie si beatitudine, astfel incat acestia nu vor sa se mai desparta, resimtind o durere unul pentru celalalt atunci cand sunt departe sau daca unul dintre ei are o problema. Comunicarea se face la nivel telepatic, unul simtindu-l pe celalalt asa cum este, dar si ca pe propria persoana.
Cel mai important dar pe care putem sa il facem cuiva este dragostea, iar cel mai mare dar al iubirii este daruirea de sine. Ca sa putem face acest lucru este nevoie de maxima sinceritate atat fata de noi, cat si de partener. Ori, sufletele pereche nu se pot regasi decat in splendoarea sinceritatii lor.
Există trei categorii de suflete-pereche.
Suflete-pereche camarade, sunt oamenii care te ajută să îţi atingi un scop, sau te sprijină în îndeplinirea unei anumite sarcini propuse.
Ei intervin şi te sprijină în cele mai diverse moduri, atunci când ai mai multă nevoie. Darul lor, oricum s-ar exprima, îţi oferă posibilitatea de a învăţa, de a-ţi împărtăşi cele ştiute de ei şi de a fi ajutat.
Suflete-pereche gemene sunt acei oameni cu care ai avut o relaţie specială de prietenie în multe vieţi trecute. Te simţi total deschis şi destins în prezenţa lor.
Recunoşti un suflet-pereche geamăn, ca pe cineva având toate caracteristicile unui suflet-pereche camarad, dar cu o legătură mai profundă între voi.
Sufletele-pereche gemene, sunt de obicei membri de familie apropiaţi sau prieteni deosebiţi.
Un suflet-pereche flacără geamăn este unicul şi singurul tău suflet-pereche adevărat. Aţi petrecut multe vieţi împreună, plini de dragoste şi grijă unul faţă de celălalt şi legătura dintre voi este profund spirituală.
Nu există decât un singur adevărat suflet-pereche care este jumătatea ta perfectă şi împreună creaţi o atmosferă ca de vrajă între voi, ceva ce nu mai simţi cu nimeni niciodată.
Se spune că acest suflet flacără reprezintă jumătatea sufletului tău şi că împreună formaţi un adevărat întreg, plin de dragoste şi armonie.
Exista câte un suflet pereche pentru fiecare dintre noi!
duminică, 8 aprilie 2012
Calatoria vindecarii profunde
Calatoria vindecarii profunde
Uneori este foarte greu pentru mintea noastra sa inteleaga diferenta intre a trata si a vindeca. Atunci cand suntem bolnavi, dorinta noastra cea mai mare, pur omeneasca de altfel, insa uneori mult prea presanta este de a scapa de simptome, crezand ca acest lucru este sinonim cu vindecarea. Lucrurile de care vrem sa scapam nu pleaca niciodata, insa. Singurul lucru care ne poate ajuta intr-o asemenea situatie este schimbarea perspectivei din care privim lucrurile. Atunci cand privim lucrurile prin ochii vindecarii profunde, la nivelul sufletului, totul se schimba.
“Vindecarea profunda la care ma refer are loc la nivelul sufletului si poate sau nu sa insemne ramanerea in corp. Este o calatorie sacra, intr-un taram care poate fi perceput doar prin ochii naturii superioare. Desi nu exista niciun mod de a masura sau de a valida stiintific existenta unei naturi superioare, putem sa o cunoastem printr-o trezire launtrica. Ea este vocea launtrica, altruista, care ne cheama sa recunoastem puterea stapanitoare a iubirii, puterea suprema pentru vindecare si transformare a ceea ce este in dizarmonie-atat in noi, cat si in lumea noastra.
Calatoria presupune sa trecem dincolo de sistemele de convingeri limitatoare si restrictive-inclusiv dincolo de identificarea noastra ca trupul in care locuim. Natura superioara percepe corpul ca pe un vehicul pe care il folosim in aceasta viata, ca pe un costum de haine, mai degraba decat ca pe cine sau ceea ce suntem noi. Suntem scanteia care insufleteste corpul, iar scanteia aceea e permanenta, fara inceput si fara sfarsit. Atunci cand ne vedem pe noi insine, din perspectiva spiritului permanent, suntem mai putin atasati de supravietuirea corpului nostru; in mod paradoxal, aducandu-ne viata in armonie cu iubirea universala, avem mai multa energie la dispozitie, pentru a ne vindeca trupul.
Insa atunci cand pornim in aceasta calatorie spirituala, nu conteaza daca ne vindecam corpul sau daca facem tranzitia si il lasam sa se duca. Ceea ce conteaza este cum folosim, chiar in aceasta clipa, viata care ne-a fost data.
Vindecarea spirituala vine cu un sentiment profund de pace launtrica si stare de bine. Adesea urmeaza si vindecarea fizica desi, in tabloul mai larg, sufletul isi urmeaza chemarea si isi continua calatoria, de oricare parte a vietii s-ar afla. Ne vindecam la nivel inconstient, tot timpul-dar, atunci cand patrundem intr-o calatorie constienta si participativa, avem acces la posibilitati extraordinare.
Fara energie, corpul nostru fizic ar fi neinsufletit si fara viata. De la prima rasuflare, corpul fizic este imbibat cu energie, provenind de la fortele din jurul nostru: aerul, apa, mancarea si caldura. Echilibrul exterior se poate atinge urmand regulile sanatatii fizice: sa respiram aer curat, sa bem apa curata, sa mancam dupa un regim hranitor si sa facem multa miscare, sa petrecem mult timp in lumina soarelui si sa ne odihnim bine. Echilibrul launtric se poate obtine urmand principiile universale ale compasiunii, in relatiile noastre cu noi insine si cu altii. Aceasta este calatoria care ne intareste conexiunea cu acea sursa universala, astfel incat ea sa fie deschisa si sa curga.
Constienta spirituala care se dezvolta prin aplicarea in practica a principiilor spirituale este puternica, dar nu pentru ca ea ne ridica deasupra legilor fizice si a suferintei, ci pentru ca ne ajuta sa traim viata, cu o influenta si un scop pozitiv. Ori de cate ori remarcam frumusetea, de exemplu, noi marim frumusetea din lume. Vindecandu-ne, ajutam la vindecarea tuturor si a tot ce este in jurul nostru. Cu totii putem sa fim facatori de minuni. Putini dintre noi sunt chemati sa faca minuni in public, dar cu totii putem sa le facem in fiecare zi, ori de cate ori folosim un cuvant pentru a inveseli si a inviora o vanzatoare nervoasa de la bacanie sau ca sa ne incurajam eforturile unui copil care se straduieste sa invete ceva nou.
Confruntarea cu o boala catastrofala sau cu orice alta dificultate poate sa fie traita ca o invitatie de a porni intr-o calatorie sacra, in care, in loc sa zgariem doar suprafata vietii, sa devenim constienti de darul uluitor pe care il avem, de a crea si de a trai o viata cu scop, plina de bucurie si de vigoare. Relativ vorbind, putini sunt cei care au ocazia sa perceapa cat este de pretioasa viata, cu aceeasi intensitate care le este rezervata celor care s-au confruntat cu provocari cumplite. Cu toate acestea, azi e singura zi pe care poate sa o traiasca oricare din noi. Acesta este timpul pe care il avem: chiar acum, in momentul prezent-si depinde de noi, cum il vom folosi.”
fragmentul este extras din cartea “Vindecarea profunda. Puterea acceptarii pe calea catre starea de bine”, Cheryl Canfield, Editura For You
Uneori este foarte greu pentru mintea noastra sa inteleaga diferenta intre a trata si a vindeca. Atunci cand suntem bolnavi, dorinta noastra cea mai mare, pur omeneasca de altfel, insa uneori mult prea presanta este de a scapa de simptome, crezand ca acest lucru este sinonim cu vindecarea. Lucrurile de care vrem sa scapam nu pleaca niciodata, insa. Singurul lucru care ne poate ajuta intr-o asemenea situatie este schimbarea perspectivei din care privim lucrurile. Atunci cand privim lucrurile prin ochii vindecarii profunde, la nivelul sufletului, totul se schimba.
“Vindecarea profunda la care ma refer are loc la nivelul sufletului si poate sau nu sa insemne ramanerea in corp. Este o calatorie sacra, intr-un taram care poate fi perceput doar prin ochii naturii superioare. Desi nu exista niciun mod de a masura sau de a valida stiintific existenta unei naturi superioare, putem sa o cunoastem printr-o trezire launtrica. Ea este vocea launtrica, altruista, care ne cheama sa recunoastem puterea stapanitoare a iubirii, puterea suprema pentru vindecare si transformare a ceea ce este in dizarmonie-atat in noi, cat si in lumea noastra.
Calatoria presupune sa trecem dincolo de sistemele de convingeri limitatoare si restrictive-inclusiv dincolo de identificarea noastra ca trupul in care locuim. Natura superioara percepe corpul ca pe un vehicul pe care il folosim in aceasta viata, ca pe un costum de haine, mai degraba decat ca pe cine sau ceea ce suntem noi. Suntem scanteia care insufleteste corpul, iar scanteia aceea e permanenta, fara inceput si fara sfarsit. Atunci cand ne vedem pe noi insine, din perspectiva spiritului permanent, suntem mai putin atasati de supravietuirea corpului nostru; in mod paradoxal, aducandu-ne viata in armonie cu iubirea universala, avem mai multa energie la dispozitie, pentru a ne vindeca trupul.
Insa atunci cand pornim in aceasta calatorie spirituala, nu conteaza daca ne vindecam corpul sau daca facem tranzitia si il lasam sa se duca. Ceea ce conteaza este cum folosim, chiar in aceasta clipa, viata care ne-a fost data.
Vindecarea spirituala vine cu un sentiment profund de pace launtrica si stare de bine. Adesea urmeaza si vindecarea fizica desi, in tabloul mai larg, sufletul isi urmeaza chemarea si isi continua calatoria, de oricare parte a vietii s-ar afla. Ne vindecam la nivel inconstient, tot timpul-dar, atunci cand patrundem intr-o calatorie constienta si participativa, avem acces la posibilitati extraordinare.
Fara energie, corpul nostru fizic ar fi neinsufletit si fara viata. De la prima rasuflare, corpul fizic este imbibat cu energie, provenind de la fortele din jurul nostru: aerul, apa, mancarea si caldura. Echilibrul exterior se poate atinge urmand regulile sanatatii fizice: sa respiram aer curat, sa bem apa curata, sa mancam dupa un regim hranitor si sa facem multa miscare, sa petrecem mult timp in lumina soarelui si sa ne odihnim bine. Echilibrul launtric se poate obtine urmand principiile universale ale compasiunii, in relatiile noastre cu noi insine si cu altii. Aceasta este calatoria care ne intareste conexiunea cu acea sursa universala, astfel incat ea sa fie deschisa si sa curga.
Constienta spirituala care se dezvolta prin aplicarea in practica a principiilor spirituale este puternica, dar nu pentru ca ea ne ridica deasupra legilor fizice si a suferintei, ci pentru ca ne ajuta sa traim viata, cu o influenta si un scop pozitiv. Ori de cate ori remarcam frumusetea, de exemplu, noi marim frumusetea din lume. Vindecandu-ne, ajutam la vindecarea tuturor si a tot ce este in jurul nostru. Cu totii putem sa fim facatori de minuni. Putini dintre noi sunt chemati sa faca minuni in public, dar cu totii putem sa le facem in fiecare zi, ori de cate ori folosim un cuvant pentru a inveseli si a inviora o vanzatoare nervoasa de la bacanie sau ca sa ne incurajam eforturile unui copil care se straduieste sa invete ceva nou.
Confruntarea cu o boala catastrofala sau cu orice alta dificultate poate sa fie traita ca o invitatie de a porni intr-o calatorie sacra, in care, in loc sa zgariem doar suprafata vietii, sa devenim constienti de darul uluitor pe care il avem, de a crea si de a trai o viata cu scop, plina de bucurie si de vigoare. Relativ vorbind, putini sunt cei care au ocazia sa perceapa cat este de pretioasa viata, cu aceeasi intensitate care le este rezervata celor care s-au confruntat cu provocari cumplite. Cu toate acestea, azi e singura zi pe care poate sa o traiasca oricare din noi. Acesta este timpul pe care il avem: chiar acum, in momentul prezent-si depinde de noi, cum il vom folosi.”
fragmentul este extras din cartea “Vindecarea profunda. Puterea acceptarii pe calea catre starea de bine”, Cheryl Canfield, Editura For You
miercuri, 4 aprilie 2012
Viaţa poate fi un love-story continuu
Viaţa poate fi un love-story continuu
Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte.
Eu nu mă tem să le spun în faţă oamenilor: „Te iubesc”, chiar dacă nu-i cunosc. Probabil că unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Cum poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?” Dar eu nu am nevoie să îi cunosc pe oameni. Nu simt nevoia să îmi justific iubirea. Îi iubesc pentru că acest lucru îmi face plăcere. Iubirea care ţâşneşte din mine mă face fericit, şi nu-mi pasă dacă alţii mă resping pentru acest lucru, căci eu nu mă resping pe mine însumi. În povestea mea, eu trăiesc într-un love-story continuu, în care totul mi se pare frumos.
A trăi în iubire înseamnă a renaşte. Înseamnă a reveni la integritatea ta, la cel care erai înainte de cunoaştere. Când îţi redobândeşti integritatea, urmezi întotdeauna iubirea. Îţi trăieşti viaţa ca pe un love-story etern, căci atunci când te iubeşti pe tine însuţi, este uşor să îi iubeşti şi pe cei din jur. singurătatea nu te sperie, ci te face fericit, iar dacă totuşi doreşti să te întâlneşti şi cu alţii, faci acest lucru pentru că doreşti să-ţi împărtăşeşti fericirea cu ei. iubirea ta este atât de mare încât nu mai ai nevoie de iubirea altora pentru a fi fericit. Asta nu înseamnă că respingi vreodată iubirea lor. Dimpotrivă. De vreme ce accepţi o mâncare bună, un vin bun, o muzică bună, de ce nu ai accepta şi iubirea oamenilor?
Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma urmei, este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi.
Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, căci dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte. Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur.
Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dimpotrivă, atunci când te iubeşti singur, chiar şi vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi.
Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru cu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea noastră ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane.
Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău.
Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru acesta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi.
Aceasta este însă numai una din direcţiile pe care le poate lua iubirea. Fiecare activitate din viaţa noastră poate deveni un veritabil ritual al iubirii. Simţim cu toţii nevoia de a mânca; de aceea, putem face din alimentaţie un ritual asemănător cu cel al respiraţiei. Hrana este şi ea iubire, iar atunci când ne bucurăm de ea, atunci când îi savurăm plenar gustul şi aroma, putem trăi una dintre cele mai senzuale experienţe cu putinţă. Există atâta iubire în actul de a mânca. Cunosc chiar şi o mantra pe care o puteţi folosi pentru a vă amplifica această plăcere. Ea constă doar dintr-un singur sunet: „Mmmm!” Dacă veţi practica iubirea alimentelor de fiecare dată când mâncaţi, cât de curând acest lucru va deveni o obişnuinţă, un ritual prin care vă puteţi exprima recunoştinţa, primind iubirea fără a opune nici un fel de rezistenţă.
Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune: „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune: „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune: „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea.
Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflexia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat, şi te simţi incredibil de fericit.
Mulţi oameni m-au întrebat: „Miguel, tu eşti fericit tot timpul? Nu ţi se întâmplă niciodată să fii prost dispus?” După părerea mea, a fi prost dispus este ceva perfect normal. Uneori, sunt prost dispus pentru că nu am dormit îndeajuns. Dacă într-o noapte nu dorm decât două ore, dimineaţa nu mă trezesc prea bine dispus. Mă simt oooof! dar acel oooof! Nu este direcţionat împotriva nimănui. De ce m-aş comporta urât cu altcineva numai pentru că trupul meu şi-ar dori să doarmă mai mult? Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot satisface dorinţa chiar în acel moment, fac ce am de făcut, după care mă culc şi îmi las trupul să se odihnească.
Consider că am toate drepturile de a fi prost dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?” Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi.
Don Miguel Ruiz & Janet Mills, Vocea Cunoasterii,
Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte.
Eu nu mă tem să le spun în faţă oamenilor: „Te iubesc”, chiar dacă nu-i cunosc. Probabil că unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Cum poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?” Dar eu nu am nevoie să îi cunosc pe oameni. Nu simt nevoia să îmi justific iubirea. Îi iubesc pentru că acest lucru îmi face plăcere. Iubirea care ţâşneşte din mine mă face fericit, şi nu-mi pasă dacă alţii mă resping pentru acest lucru, căci eu nu mă resping pe mine însumi. În povestea mea, eu trăiesc într-un love-story continuu, în care totul mi se pare frumos.
A trăi în iubire înseamnă a renaşte. Înseamnă a reveni la integritatea ta, la cel care erai înainte de cunoaştere. Când îţi redobândeşti integritatea, urmezi întotdeauna iubirea. Îţi trăieşti viaţa ca pe un love-story etern, căci atunci când te iubeşti pe tine însuţi, este uşor să îi iubeşti şi pe cei din jur. singurătatea nu te sperie, ci te face fericit, iar dacă totuşi doreşti să te întâlneşti şi cu alţii, faci acest lucru pentru că doreşti să-ţi împărtăşeşti fericirea cu ei. iubirea ta este atât de mare încât nu mai ai nevoie de iubirea altora pentru a fi fericit. Asta nu înseamnă că respingi vreodată iubirea lor. Dimpotrivă. De vreme ce accepţi o mâncare bună, un vin bun, o muzică bună, de ce nu ai accepta şi iubirea oamenilor?
Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma urmei, este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi.
Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, căci dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte. Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur.
Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dimpotrivă, atunci când te iubeşti singur, chiar şi vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi.
Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru cu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea noastră ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane.
Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău.
Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru acesta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi.
Aceasta este însă numai una din direcţiile pe care le poate lua iubirea. Fiecare activitate din viaţa noastră poate deveni un veritabil ritual al iubirii. Simţim cu toţii nevoia de a mânca; de aceea, putem face din alimentaţie un ritual asemănător cu cel al respiraţiei. Hrana este şi ea iubire, iar atunci când ne bucurăm de ea, atunci când îi savurăm plenar gustul şi aroma, putem trăi una dintre cele mai senzuale experienţe cu putinţă. Există atâta iubire în actul de a mânca. Cunosc chiar şi o mantra pe care o puteţi folosi pentru a vă amplifica această plăcere. Ea constă doar dintr-un singur sunet: „Mmmm!” Dacă veţi practica iubirea alimentelor de fiecare dată când mâncaţi, cât de curând acest lucru va deveni o obişnuinţă, un ritual prin care vă puteţi exprima recunoştinţa, primind iubirea fără a opune nici un fel de rezistenţă.
Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune: „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune: „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune: „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea.
Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflexia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat, şi te simţi incredibil de fericit.
Mulţi oameni m-au întrebat: „Miguel, tu eşti fericit tot timpul? Nu ţi se întâmplă niciodată să fii prost dispus?” După părerea mea, a fi prost dispus este ceva perfect normal. Uneori, sunt prost dispus pentru că nu am dormit îndeajuns. Dacă într-o noapte nu dorm decât două ore, dimineaţa nu mă trezesc prea bine dispus. Mă simt oooof! dar acel oooof! Nu este direcţionat împotriva nimănui. De ce m-aş comporta urât cu altcineva numai pentru că trupul meu şi-ar dori să doarmă mai mult? Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot satisface dorinţa chiar în acel moment, fac ce am de făcut, după care mă culc şi îmi las trupul să se odihnească.
Consider că am toate drepturile de a fi prost dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?” Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi.
Don Miguel Ruiz & Janet Mills, Vocea Cunoasterii,
Abonați-vă la:
Postări (Atom)