Viciul ataşamentului

sursa: pinterest.com,Posted by liliana

Unii dintre noi  se agaţă de alţii dintre noi care însă nu deţin niciun suport (emoţional) de care să poţi rămâne prins. Fiindcă ei se pot lipsi de oricine, pentru că ei ştiu că nimeni nu e de neînlocuit. Şi trăiesc liberi.
Îi admir pe cei care savurează clipa alături de cei care sunt, fără să sufere dacă aceasta va fi fost ultima întâlnire. Pentru că eu fac parte din categoria celor care se ataşează profund de mulţi oameni şi adesea, nu tocmai de cei potriviţi. Eu trăiesc prin poveştile pe care le trăiesc cu cei dragi, cu prieteni, cu colegi, cu iubiţi, cu câte un partener de discuţie interesant. Dar nu reuşesc doar să le trăiesc şi să mă bucur, fiindcă, în acelaşi timp, mintea mea regizează mii de alte scenarii din viitor: Dacă nu mai vorbim? Dacă pleacă? Dacă se plictiseşte? Dacă ne pierdem?… Şi mi-e teamă să nu pierd splendoarea prezentului, deşi ştiu… şi ce-i dacă ne pierdem? Vor veni mereu alţi oameni minunaţi şi vom trăi împreună poveşti demne de încrustat pe inimă – şi atât. Deşi ştiu că cei meniţi să rămână vor rămâne, indiferent dacă ne întâlnim des sau nu, indiferent dacă suntem prieteni pe Facebook sau nu.
Şi cel mai dramatic este când ne lipim de o persoană  alunecoasă, rece, indiferentă. O persoană care poate trăi fără noi la fel de bine cât putem noi de rău trăi fără ea. Tragem de relaţii din ataşament, ca un şoarece de bunătatea din cursă. Uneori credem că e necesitate. Sau iubire. Sau destin. Dar e doar dependenţa emoţională, atât de dulce-amară, ca orice viciu. Ne provocăm stările de euforie, ştiind că atunci când ne vom trezi ne vom simţi oricum rău. Dar dăm un minut de fericire alături de cineva pentru ore de suferinţă atunci când pleacă.
Tânjesc după libertatea de a putea veni şi pleca oricând, fără să-mi fie teamă că vreodată nu voi mai şti drumul sau că voi găsi uşa încuiată. Nu este ideal să trăim ca nomazii, nelimitaţi şi cu inima uşoară pentru orice va veni? Să lăsăm timpul şi vitregiile vieţii să ne confirme legăturile, fiindcă numai aşa ne putem bucura, fără să ne mai temem că mâine va pieri totul iar noi ne vom simţi rău.
Mi-am ştiut mereu viciul ataşamentului, dar nu m-am putut vindeca niciodată. Din preaplinul inimii mele i-aş dărui fiecărui om întâlnit şi l-aş păstra. Dar unde? E oare loc şi putere pentru toţi?…  Am trăit mereu cu naivitatea că dragul meu de cineva va asigura poveşti nemuritoare. Şi cu povara vinovăţiei că nu le scriu, că nu îi sun şi vizitez destul de des pe cei de care eu cred că nu ar trebui să mă îndepărtez niciodată. Cel mai probabil, unii dintre ei nu se gândesc deloc la mine iar alţii s-au resemnat – fără dor – cu amintirea mea şi cu faptul de a ne vedea, poate, o dată pe an. Unii, puţinii ştiu că ne aparţinem reciproc, dincolo vorbe sau dovezi.
Dar cel mai adesea, în legăturile serioase care îmi consumă prea multă energie, mă întreb retoric: Unde se termină iubirea şi începe ataşamentul? Cum le deosebim? Cum ne apărăm trăirile autentice de apucăturile schizofrenice ale emoţionalităţii?