Bucuria unei relatii de cuplu (II)

Desi nu suntem educati – si cu atat mai putin obisnuiti – sa privim relatia de cuplu ca pe o relatie spirituala, totusi dimensiunea aceasta a cuplului este esentiala pentru fiecare dintre partenerii unui cuplu.

Cautarea de Sine are cele mai multe raspunsuri, cele mai multe ecouri in relatia de cuplu, si poate ca Taina formarii unui cuplu este continuta tocmai in aspectele sale spirituale, pe care le invatam prin prisma tuturor experientelor cuplului – care de multe ori sunt chiar foarte dure – si care ne ajuta sa intelegem cat de important este sa fim mai intai in acord cu noi insine, sa ne vindecam proiectiile si neiertarile unul fata de celalalt, sa ne privim cu Iubire, cu Incredere, cu Acceptare, pentru ca acea Taina care ne-a unit, sa ne pastreze unul langa celalalt.

Va invit sa cititi – cu rabdarea si atentia necesare – despre latura spirituala a relatiei de cuplu, in partea a doua a materialului scris de Justina Cojan.

Lectura placuta!

Demnitatea relaţiei în doi este încă o şansă generoasă de a arunca o lumină , atât cât se poate, asupra câtorva legi misterioase, nelămurite şi totuşi ferme care reglează funcţionarea spiritului interior al fiinţei umane, adică sufletul său. O privire “răuvoitoare” sau pur şi simplu născută din intoleranţă ne obligă, de regulă, la sentinţe critice pe care trebuie să le excludem, deoarece există deja prea puţină activitate constructivă în lume.

Punând înainte de toate cunoaşterea de sine putem intra cu succes în lumea creatorilor de frumos şi vom privi mediul din care facem parte ca pe nişte experimente inedite dintr-o zonă necunoscută sau despre care am auzit şi încercăm să intuim mai mult. În demnitate nu putem rezista frumos doar sugerând o pluritate de stări şi sentimente. Să te observi mereu, să practici introspecţia fără a te lăsa împinsă spre o ruptură spre un conflict interior.

Femeia completă să fie ţinta căutărilor noastre. Să ne decidem prin propria cunoaştere liberă, să venim în întâmpinarea celor pe care ni i-a hărăzit divinitatea în lume. Prin demnitate ne putem elibera din capcanele neâmplinirii, cinismului, negativismului şi disperării. Demnitatea ne va oferi moduri deosebite de a lucra, a iubi şi a trăi. Transformările pe care ea le impune vor fi “cutremurător de pozitive şi umanizante”.

Prin demnitate ne situăm într-unul din cele mai bune domenii de exprimare ca fiinţe umane şi vom înţelege că ignorarea unui pericol nu înseamnă dispariţia lui. Tot ceea ce este lumină şi inteligenţă în fiinţa umană nu trebuie să devină o boccea de obsesii pe care să la cărăm precum robii, spre neant sau “moarte”. Să nu ne lăsăm înşelate, din neatenţie, de magia leneşă a locului comun în care trăirile în loc să se suprapună se încrucişează sau mai mult, se ciocnesc. Să avem grija depărtării de cei răi care nu-şi fac decât serviciul de a rămâne pe mai departe răi.

Să putem pătrunde cu intelectul în zona de cuprindere a adevărului celuilalt este o adevărată şi salvatoare artă. Adeseori nu putem înţelege, prea lesne, unde sfârşeşte acceptarea şi unde începe înţelegerea deoarece raportările se fac la lucruri diferite de către fiecare dintre cei doi. Dacă nu ne lămurim propria noastră existenţă ne vom complica şi mai mult relaţiile de cuplu prin neânţelegerile reciproce. Dacă tu nu-ţi poţi înţelege propria atitudine cu atât mai puţin o poate înţelege celălalt.

Astfel, între atitudinea unuia de manifestare şi atitudinea celuilalt de resemnare nu va fi nici o diferenţă de esenţă. Atunci suntem egali şi rămânem la fel de ignoranţi în a-l înţelege pe celălalt. Atât cât nu te înţeleg eu pe tine nu mă înţelegi nici tu pe mine. Aici suntem egali indiferent de poziţiile noastre relative faţă de adevărul celuilalt. Realul dispare ca manifestare în faţa nepriceperii căci nu vom mai avea voinţa de a cunoaşte sau de a recunoaşte. Lucrurile pot să-şi piardă sensul, nu ne recunoaştem şi nu putem recunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară.

A accepta de dragul celuilalt un lucru fără a-l înţelege te poate arunca în cea mai buimacă nelămurire deoarece dispar chiar şi evidenţele care te ţineau ancorată în iluzia relaţiei. Din necunoaşterea ta totul poate părea absurd şi neverosimil. Fără să gândeşti “patinezi” pe timpul ce îţi este dat. Totuşi acest timp te “măsoară”, te cuprinde, îşi lasă urmele sale imperceptibile pe moment. Undeva totul se sumează iar trezirea poate fi disperată sau nu va mai fi nici un fel de trezire.

Doar înţelegerea cu demnitate va face posibil evitarea “catastrofelor” existenţiale în relaţia ta de cuplu.

Căutarea de sine este ceva ce ţine de miracolul bucuriei. Să cauţi mereu nuanţa care ţi s-ar potrivi, pe o scară de la cer la pămînt, între teluric şi soare. Un vis din tinereţe pe care îţi place să-l porţi cu tine urmărindu-l în efecte pînă în pînzele albe. Să manifeşti iubirea pe care o visezi şi despre care poţi spune că ai urmărit mereu să fie un permanent mijlocitor între tine şi celălalt, că fiecare gest are puterea de a transforma, de a fi o aripă sau de a fi chiar piatră de temelie.

Iubirea, aşa cum ţi-o împlineşti tu, este cel mai intens instrument prin care se poate tălmăci relaţia ta de cuplu. Trăirea autentică trebuie infinit urmărită, “obligată” spre gloria ei pentru a intra în strălucirea unei forme frumoase şi concise. Altfel, în loc de o scară interioară cu trepte, ai avea o pantă abrupt înclinată, imposibil de urcat şi vertiginoasă la coborîre.

Să cîştigi inteligenţa înţelegerii fără dificultate şi să nu respingeri din start este un îndelungat exerciţiu. Exerciţiu preţios şi folositor în a exista cu participare sporită la totul relaţiei tale. Să păstrezi mereu vie o sinteză a ideilor care te bântuie intens. Plecâd de la premisa că cea mai sinceră confesiune este cea indirectă, adeseori vorbind despre alţii, se conturează propria ta « fizionomie» spirituală.

Suntem un produs complex de împrejurări şi influenţe şi «originalitatea noastră» e numai momentul «unic» pe care îl ocupăm în devenire.

Purtate de sucul blând al continuităţii, crescute în tensiune şi disciplină, după cum dă bunul Dumnezeu, să deschidem ochii mari asupra a tot ce întîlnim în jurul nostru. Să privim uimite şi impresionate la modul transformator felul cum sunt extrase din fluidul existenţial, gîndite şi legate într-o realitate conceptuală, cu mult mai subtilă, faptele noastre.

Nivelul adevărat la care se desfăşoară acţiunile nu este niciodată al faptelor brute, ci întotdeauna acela, superior, al vieţii în conştiinţă. Plăcerea supunerii inteligente, atît în sensul trezirii, al veghii, al lucidităţii, câ şi în cel al ingeniozităţii este sporită de harul receptării. Conştiinţa, “ureche imensă” prin care trec întâmplări, păcate, remuşcări, veşti bune sau “otrăvite”, transformă relaţia de cuplu într-un simbolic confesional. Un suflet se descarcă, un altul primeşte povara, dulce, a mărturisirii care transformă în numele bunului simţ estetic faptele esenţiale.

Purtând cu noi nostalgia regasirii vom fi unice în migala cu care căutăm şi aflăm relaţia subtilă între faptele noastre disparate şi adeseori paradoxale.

Pline de farmecul unor trăiri sufleteşti imposibil de relatat să ne cufundăm în ore de tainică meditaţie, strălucitoare de inedit. Complicata traiectorie a simţămintelor de dragoste, de aşteptări, de visări ne marchează, fără de voie, traiectoria vieţii. O viaţă sufletească încâlcită?! nicidecum. Taina se descifrează ori de cîte ori putem mărturisi realitatea propriei noastre vieţi.

Prostiile respectabile şi înfricoşătoarea banalitate nu pot decât să ucidă adevărata iubire. Sentimentele adevărate trebuie să ne pună pe gînduri pentru a ne conferi ceva esenţial de trebuinţă, puterea de a veşnici în orice trăire. Interesul trezit ca dintr-o amorţeală nu reuşeşte să ne acapareze transformator.Să ne întoarcem mereu în locurile pline de poezie dar sigure şi fără surprize, acolo unde putem răspunde mereu cu prospeţimea unei stări afective pe care să o păstrăm în inimă ca pe un tainic potenţial din alcătuirea tainică a fiinţei noastre. Anumite slăbiciuni nu pot fi, nicidecum, scuzate sau justificate.

Frica de a ne pierde ne însoţeşte ca o umbră fiecare gest şi fiecare vorbă. Un curaj al disperării în cele din urmă te cufundă în tăcere. Cînd nu se mai întrevăd scene de relaxare sau de mântuire relaţia nu ne mai permite zăbovirea cea frumoasă în care altădată reuşeam să ne regăsim şi să ne consolăm.

Şi dacă nu neaparat liniştea, măcar împăcarea, transfigurarea faptelor ne vor lăsa sau le vom lăsa, să ne reocupe în altă dimensiune.

Sentimentele alese cu grijă pot face un dialog incredibil cu nimicurile de utilitate zilnică. Eliberarea din memorie a unor fapte îndepărtate, a unor impresii sedimentate cîndva în suflet, nu ne mai lovesc organic pe măsură ce ne exteriorizăm şi ne “expunem”. Gesturile şi mişcările sufleteşti să ne reflecte perfect vârsta spirituală şi nu pe cea fizică şi să ne dezvăluim astfel, cât mai mult farmecul ascuns vederii.

Să ne bucurăm împreună, să fim încântate de tot ceea ce ni se petrece, să nu avem ce ne reproşa. Gestul cel frumos să poarte în el, dincolo de cuvinte, ceva din autenticitatea fiinţei noastre, din bucuriile şi suferinţele ei, spuse şi nespuse.

Căci o relaţie minunată de cuplu, trăită în bucurie, ne arată, cu ceva în plus, universul în variante de mister cu duioşii şi nostalgii benefice. O relaţie minunată de cuplu, trăită în bucurie, ne aduce timpul aproape şi ne putem privi într-o tăcere respectuoasă, cu admiraţie. Să ne “trudim” mereu să fim actuale şi cât mai prezente în relaţia noastră minunată.

Putem folosi pentru aceasta o amintire plăcută care este, adeseori, mai mult decît orice strădanie prezentă şi poate aduce stabilitate relaţiei ce părea că se clatină. Fiecare timp recreează o relaţie după chipul şi asemănarea lui. Să nu uităm faptul că, orice relaţie de cuplu înseamnă, mai presus de orice şi înainte de orice, fiinţa umană în esenţa ei.

Relaţia de cuplu, cât există, trebuie infinit regândită şi individual retrăită. Ea nu trebuie să fie o abstracţie goală, o zonă zero şi netedă aflată undeva, cîndva. Trebuie să fie o salutară arheologie a cunoaşterii. Cănd iubirea piere răzbate spiritul de frondă mai mult decît deziluzia tăcută, lipsită de spectaculos. Atunci rămânem însingurate în noi înşine

Spiritul fiecăruia este simultan prizonier şi liber, încătuşat şi descătuşat de prejudecăţi, dogme, tabu-uri, infinit gîndit în raport cu celălalt, dăinuire a dăinuirilor, constantă supremă a existenţei în sine. Şi vom continua truda păstrării în bucurie a relaţiei noastre mereu ca la început pentru a dobândi curajul, inalienabil atribut al celui care ţinteşte drept, fără abateri, la surse, la primordii. Căci doar curajoşii, sunt mereu căutători în lumina niciodată stinsă a spiritului căutător de sine şi de alţii, prin sine.

Şi dacă trăirile devin complicate să nu uităm că despărţirile rămân întotdeauna de o simplitate copleşitoare. Timpul despărţirii, gospodărit cu măsura înţelepciunii, cântărit de o parte şi de alta a provocărilor morale ne va da puterea severă a oricărei delimitări, o păstrare a distanţei, asupra căreia sensul profund al faptelor în transpunerea lor rămâne suveran.

Justiţiare şi solemne în orizontul propriu de simţăminte tainice, să descoperim pas cu pas poezia tenacităţii. Atunci, disciplina căutării şi însuşirii certitudinii este îmbrăţişată şi amplu orchestrată în reverii tandre şi dulci. Frumoasa libertate de gîndire, matrice de elementar adevăr, va face ca receptarea afectivă să devină un minunat dăinuitor al viselor.

O glumă potrivită cu miez şi bun simţ va putea face adeseori loc neprevăzutului.

O vorbă de duh va fi imediat înţeleasă şi însuşită căci are din belşug, fantezie şi discernământ, inteligenţă şi iscusinţă, ridicând bariera zâmbetelor împotriva sentimentelor de descurajare, de dezamăgire sau oroare. Prezenţa ei poate împrăştia tot ceea ce părea definitiv, bătut în cuie, deschizând porţi către noi variante, care mai de care mai nerăbdătoare să se afirme. Să nu uităm faptul că iubirea niciodată nu moare. Ea poate doar pleca doar puţin să vadă cât de vanitoase, de ignorante sau de ipocrite putem fi, din nefericire, uneori.

Să privim la defectele celuilalt cu cât mai multă înţelegere deoarece doar astfel îl putem şi ne putem ajuta. Nu trebuie să respingem nici o categorie umană deoarece în felul acesta anulăm tocmai diferenţele de care o femeie inteligentă are absolută nevoie pentru a se manifesta. Să manifestăm acea extraordinară fineţe şi precizie a judecăţii, de unde vom dobândi şi cultura spirituală aferentă. Atunci, refuzul şi contrazicerea se vor topi în cea mai dulce înţelegere.

Singura cale de a ne curăţa rănile emoţionale de otrava lor este iertarea. Este necesar să iertăm pe cel ce ne-a rănit, oricât de gravă ni s-ar părea greşeala în mintea noastră. Trebuie să iertăm chiar dacă nu merită să fie iertat, dacă nu de dragul lui, măcar de dragul nostru, pentru a nu mai suferi de fiecare dată când ne gândim la acea persoană sau la acele întâmplări care ne-au creat supărarea. Căci nu suntem noi în măsură să judecăm greşelile altora.

Cu toţii avem un unic Judecător, Dumnezeu. Şi Dumnezeu, în imensa Sa iubire cu care ne înconjoară, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi dacă implorăm smeriţi iertarea Sa.

Iertarea este remedial care ne poate vindeca mintea şi apoi sufletul. Iertarea trebuie însă să fie totală, în profunzimea sufletului. Am iertat în întregime, atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, pentru că ea a dispărut.

Iertarea într-o relaţie de cuplu trebuie exersată, chiar dacă la început ni se pare dificil. Cu timpul va deveni o obişnuinţă şi în cele din urmă ne vom putea ierta şi pe noi înşine pentru toate rănile şi otrava pe care le-am creat. Să nu uităm nici iertarea de sine care duce la acceptarea de sine şi apoi la iubirea de sine.

Iertarea într-o relaţie de cuplu ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative şi să ne ridicăm pe un alt nivel de conştiinţă. Ea, iertarea ne aduce în suflet Lumina Divină şi aspiraţia către Dumnezeu.

Iertarea este o artă prin care ne folosim talentul de a avea o relaţie autentică. Este o cale pe care trebuie să călătorim mereu şi mereu, pentru a ne menţine fericirea.

Deseori, credem că iertarea este spre beneficiul persoanei care ne-a rănit. Dar nu este aşa. Iertarea lucrează pentru binele celui care iartă.

Iertarea pare chiar mai dificilă atunci când cel care loveşte nici măcar nu-şi cere iertare, sau atunci când nu-şi dă seama că te-a rănit. Iertarea pare imposibilă atunci când distanţa fizică sau emoţională face ca reconcilierea să pară de neatens.

Atunci când rana este atât de adâncă încât să-ţi afecteze întreaga viaţă, iertarea cere un curaj enorm.

A nu ierta înseamnă a fi prizonierul trecutului, al unor vechi plângeri, care nu permit vieţii să meargă înainte cu ceva nou.

A nu ierta înseamnă a te supune controlului pe care îl exercită altul asupra ta, a te bloca într-o secvenţă de acţiune-reacţiune, de supărare-răzbunare, în care prezentul ar fi veşnic depăşit şi devorat de trecut. Iertarea ne eliberează pe noi, fiinţe care iertăm, de fantasmele trecutului.

Iertarea nu este o atitudine bruscă, profundă, rapidă este o atitudine îndelung chibzuită care arată o mare capacitate de înţelegere. Aşa cum o rană nu se vindecă doar dacă ai pus un bandaj pe ea, nici iertarea nu se petrece în momentul unei regăsiri pline de lacrimi. Iertarea este o călătorie, un proces complex.

De aceea trebuie să învăţăm să fim răbdătoare şi perseverente când mergem pe drumul iertării, având ferm în minte capătul acestui demers adică, pacea şi libertatea interioară. Să-ţi ierţi iubitul, atunci când totul indică faptul că a greşit, pare imposibil de realizat. Dar dacă înveţi să-l ierţi apoi iubirea vine de la sine şi îţi umple inima. Să-ţi poţi ierta şi să-ţi poţi iubi deopotrivă iubitul este, cu adevărat, o forţă tainică dumnezeiască. De câte ori suntem tentate să spunem “nu pot să-l iert pentru că…“. De fapt corect este “nu vreau să-l iert pentru că…“.

Iertarea este măsura iubirii noastre. Iertarea ne revelează sufletul care se ascunde dincolo de inima rănită. Iertarea implică examinarea lucidă şi detaşată a suferinţei sau a rănii din toate punctele de vedere, aceasta fiind vindecată complet, prin intermediul energiei subtile a iertării. Să nu uităm exemplificarea excepţională oferită în acest sens de Ghidul nostru spiritual. Iertarea va atrage după sine iertare în baza fenomenului ocult al rezonanţei. Graţia iertării va elibera fiinţa de sentimental vinovăţiei, elimină amărăciunea, suferinţa şi tensiunile dintre cei doi iubiţi.

Iertarea dusă la bun sfârşit, cu ajutorul energiei subtile a iertării, îl prezintă pe cel iertat într-o lumină nouă, care este lumina cea tainică a iubirii şi nu cea a judecăţii. Atunci când nu iertăm o fiinţă care ne-a greşit, starea de chin şi de suferinţă va rămâne în universal nostru lăuntric şi va alimenta prin rezonanţă acea suferinţă până când energia iertării va anihila suferinţa făcând-o să dispară pentru totdeauna. În timp ce judecata contractă sufletul şi-l supune unor suferinţe fără de sfârşit, iertarea îl linişteşte şi-i permite să se expansioneze în nemărginirea iubirii.

Iertarea şi iubirea sunt nedespărţite. Pentru a o găsi cu adevărat trebuie să o căutăm în inimă nu în minte. Conştientizând că mai presus de noi este o Voinţă care a creat şi menţine Totul, atunci voinţa de a ierta este de fapt voinţa de a te abandona în faţa Voinţei Divine. Adeseori, noi femeile, nu reacţionăm la evenimentele în sine, ci la propria noastră percepţie asupra lor.

Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva reprezintă eroarea noastră de gândire. De aceea nu trebuie decât să conştientizăm problema pe care o resimţim la nivel fizic, empatic, emoţional, etc., şi apoi prin purificarea gândirii care a atras problema printr-o atitudine de iertare să ne putem lipsi de prezenţa ei. Trăirea să fie autentică iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecinţa imediată este un sentiment de iubire iar acesta este semnul clar că vindecarea a început cu adevărat. Dacă nivelul nostru de conştiinţă se transformă se vor modifica rapid circumstanţele exterioare iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se petrece.

Vindecarea şi transformarea într-o relaţie ”bolnavă” sau care începe să dea astfel de semne, începe cu asumarea responsabilităţilor, adică să accepţi faptul că tu însuţi eşti creatorul a ceea ce trăieşti şi experimentezi şi nimeni altcineva. Accesul la miracolul salvator, mai poate fi posibil atunci când vom putea privi relaţia de cuplu prin ochii unui copil. Este vorba să ne redescoperim candoarea, inocenţa şi nicidecum să cultivăm infantilismul.

Inocenţaşi starea de candoare ne vor readuce stările în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedate de “ câştigul” personal. Atunci relaţia noastră se poate transforma radical, vom redobândi bucuria de a trăi, devenim mai creative, mai inventive, ne vom adapta mai suplu şi mai rapid la schimbări. Se va îmbunătăţi calitatea relaţiei noastre şi vom trăi plenar bucuria într-un mod armonios şi transfigurator.

O lectură potrivită, dintr-un text spiritual, este ca o şedinţă de relaxare în cursul căreia simţi cum ostilitatea lumii îşi pierde virulenţa. Este un leac sigur care te linişteşte inducându-ţi o stare de seninătate, care îţi dă în plus perspectiva unei autentice transformări.

Resemnarea să aibă o natură aparte: să nu fie nici slăbiciune, nici disperare şi nici pasivitate neputincioasă. Să fie un gen de cuminţenie dată de faptul că lumea îţi impune nişte măsuri cărora trebuie să li te supui statornică, şi asta chiar şi atunci când nu le înţelegi.

Atunci decepţiile îndurate nu vor mai reuşi să-şi impună aerul blazării. Să simţi faptul că iubitul tău are nevoie de adevăruri a căror valabilitate să dureze mai mult decât cunoaşterea furnizată de trăirile plăcute. Nu totul este plăcere, mereu mai rămâne loc pentru bucurie, o misterioasă delectare pe care omul o poate găsi în îndeletnicirile spiritului. Miza nu este aşadar relaţia de cuplu, luată oricum, ci o relaţie trecută prin filtrul virtuţii spirituale. Când aceasta încetează, rostul relaţiei se stinge. Regula de aur a fiinţei spirituale este punerea în acord cu universul.

Să fii în acord cu tine însuţi şi cu cel iubit. Scopul nu este să trăieşti pur şi simplu într-o relaţie de cuplu, ci să trăieşti demn, iar demnitatea presupune puterea de a privi relaţia cu luciditate. A critica poate însemna în parte înţelegere dar ea nu este iubire pentru că iubirea se dispensează de înţelegere, este necondiţionată. Doar judecata se deplasează, vrei nu vrei, pe conturul înţelegerii.

A crede în valorile spirituale ale relaţiei de cuplu, cu modestie sau cu disperare este o raţiune demnă de a exista. Fără ele universul nostru vital s-ar prăbuşi. Sunt aici, văd, aud, citesc, meditez, estimez, iubesc, mă revolt, reflectez, dau crezare, mă îndoiesc. Acestea ne sunt la un moment dat verbele acţiunilor noastre zilnice. Progresul cunoaşterii de sine vine adeseori din faptul că te intrigă propria neînţelegere, dar te intrigă mai ales şi mai grav neînţelegerea altora, care te obligă la o reconsiderare de sine, premisa unei transformări necesare. Uneori, faptul de a nu fi înţelese ne ajută mai mult decât faptul de a fi înţelese cu condiţia să nu avem o prea pioasă relaţie cu noi înşine.

Să avem mai multă încredere în noi, în ideile noastre în capacitatea de a le exprima. Când crezi cu adevărat în ele, ideile răzbat singure, fără să fie nevoie de discutabile artificii stilistice pentru a le pune în evidenţă. Când împarţi cu cineva nu doar amar ci dulce vreme, se strânge o legătură ca şi aceea dintre membrii unei orchestre, atunci când cântă bine şi frumos împreună.

O adevărată femeie, o femeie spirituală este îndrăgostită euforic de lume. Interesată mereu de nebănuitele şi profundele conexiuni dintre inimă şi minte. Aceasta face ineditul comunicării într-o relaţie de cuplu şi-i aduce mult râvnita bucurie, leagă arta monologului interior de complexa descătuşare a mărturisirii, aduce dulcea eliberare de sub jugul eu-lui. Atunci trăirile comune pot forma adevărate catedrale afective care rezistă mai mult decât scurta viaţă din care s-au înălţat. Combină spectaculos cuvântul cu trăirea dintr-un prea plin al inspiraţiei, dintr-o exuberanţă a inteligenţei spiritului care nu poate dacât să ne farmece. Îndrăgostiţii nu au nevoie de cuvinte, dar ce frumos este când ştiu să le folosească.

Aici intervine gradul fiecăruia de a înţelege, de a se înţelege cu adevărat. Cel care a înţeles problema care poate frământa relaţia de cuplu, la un moment dat îl recunoşti după uşurinţa cu care poate la rândul lui să o explice celuilalt. Dacă,în ciuda înţelegerii pe care pretinde că a căpătat-o, nu poate să-l facă şi pe celălalt să priceapă ce a priceput el, atunci nu face dacât să-şi pună o mască a perspicacităţii. În spatele ei vom găsi goliciunea searbădă a unei minţi ce nu a putut singură să pună ordine în lucruri. Peste un haos ce pare inexplicabil, o minte vine şi-şi pune amprenta interpretării proprii, luminând dintr-o dată o vânzoleală de fapte în care, până la apariţia acelui principiu de interpretare, domnea o beznă compactă.

Bucuria unei relaţii de cuplu ne conferă o dimensiune umană şi spirituală vastă. Bucuria unei relaţii de cuplu ne face să gândim cumva altfel, parcă mai profund, mai serios, mai responsabil.Trăirile tale şi ale celuilalt, petrecute în bucurie îţi pot deschide universuri fabuloase altfel decât le-ar deschide mintea. Atunci iubitul tău este un om adevărat, este însoţitorul tău minunat pe calea transformării. Este cel care ne stă alături, cel care deşi ne vorbeşte pe limba sa exprimă deopotrivă, gândul nostru şi pe al său. Atunci relaţia noastră de cuplu se situează sub semnul bucuriei profunde.

Relaţia de cuplu, trăită în bucurie, este un drum iniţiatic care ne poartă, de fapt prin magia Creaţiei, transfigurându-ne întreaga existenţă. Relaţia de cuplu, trăită în bucurie, ne îmbogăţeşte, ne emoţionează şi ne dă dicolo de toate puterea noastră ca fiinţe spirituale. Vom înţelege şansa oferită femeii ca trâind în bucurie o relaţie de cuplu să poată desluşi mai lesne, înţelesurile acestei lumi.

De asemenea, vom înţelege la modul transformator, ceea ce Ghidul nostru Spiritual ne transmite prin următorul îndemn:

”Caută înainte de toate ca aproape întotdeauna să vezi în ceilalţi, printr-o profundă transfigurare, binele şi frumosul. Focalizează-te apoi cu o mare putere asupra binelui şi frumosului din acea fiinţă şi, trezindu-le, scoate-le apoi în evidenţă. Procedând mai mereu în felul acesta, vei transforma chiar şi pe cel păcătos într-un om mult mai bun.”

autor: Margareta Justina Cojan

Viata, pe locul intai

Daca am privi catre suferinta ca spre un intelept care nu ne face concesii, ci ne intoarce, precum oglinda, reflectia greselilor noastre, vom intelege ca vinovatii pe care-i aratam cu degetul de-a lungul si de-a latul lumii trebuie abandonati. Asta nu pentru ca n-ar fi cu adevarat oameni care fac rau, nu pentru ca lumea n-ar fi populata cu ura si atat de multa suferinta, ci pentru ca a privi catre vinovatii din lume inseamna a ne perpetua suferinta, oricare ar fi ea. Cons­tiinta de victima nu pleaca singura din vietile noastre, iar agresorii nu dispar din realitate atata vreme cat luptam cu agresorii din oglinda si nu cu cei aflati in propria noastra constiinta.

A scapa de victima din noi insine ar putea fi un prim pas catre insanatosire sufleteasca, men­tala, fizica si chiar catre insanatosirea mediului nostru de viata. Este un pas pe care Ceryl Canfild l-a practicat continuu si l-a aplicat, in­diferent ce anume a facut pentru propria vindecare.

Cum anume poti sa scapi de victima din tine insusi? Cum sa simti ca nu detesti un om care te neindreptateste? Cum sa ierti pe cineva care si-a luat ce aveai mai scump, cum sa accepti ca un om iubit te-a abandonat, cum sa treci peste o mie si una de situatii dureroase si grele, absolut reale ale vietii, cand in tine se ivesc resentimente si iritari, suparari si furii in momente banale si din pricini cat se poate de marunte? Cum sa ierti si cum sa iubesti un dusman, cum sa vezi in el un invatator, un maestru sau o binecuvantare, de vreme ce el te trosneste – parca iremediabil, voluntar si fara pic de mila – acolo unde te doare mai rau? Cum sa scapi de constiinta de victima, care – odata intretinuta – nu face decat sa te scufunde mai adanc, mai intens si mai grav in starea reala de victima?

Cum sa revenim, oare, la constiinta responsabila si la credinta sau la acea perceptie launtrica a unei realitati mai puternice decat orice altceva din lumea exterioara? Caci aici pare a fi esenta remediului unei boli terminale, in victoria spiritului asupra umanului.

Pentru asta, avem de acceptat faptul ca nici o experienta de viata nu vine la noi din intamplare, iar daca ea este dureroasa, daca ne trezeste fiori, daca ne face sa ne simtim rau, prin orice fel de emotie negativa ne-ar trezi, sa ne amintim ca experienta ne invata ceva. Poa­te am uitat sa iertam, sa intelegem, sa acceptam, sa iubim, sa toleram, sa gandim binele, dar – mai ales – propria noastra emo­tie negativa ne aminteste ca am ui­tat sa ne dorim binele noua in­sine.

Daca intelegem ca n-avem ce face cu nimic din lume in lipsa vietii, devenim capabili sa inver­sam prioritatile, asa incat cauzele de suparare, amaraciune si suferinta (aceleasi care ne transforma in victime) sa se risipeasca, si viata sa-si reia in sufletul nostru locul ce i se cuvine: locul intai.

Autor: MARIA TIMUC

Bucuria unei relatii de cuplu

Bucuria in relatia de cuplu … un subiect sensibil, pentru unele cupluri poate chiar un subiect care are foarte multe fatete ”tabu” – insa cu siguranta un subiect care trebuie inteles la adevarata sa valoare.

O tema de gandire pentru fiecare cuplu, o invitatie la eleganta spirituala si – in acelasi timp – un exercitiu de sinceritate… propuse de Justina Cojan, careia ii multumesc pentru sinceritatea, deschiderea si curajul cu care a scris urmatoarele randuri.

Lectura placuta!

Relaţia de cuplu se formează printr-un fenomen misterios şi complex de cristalizare, un proces de fixare progresivă pe care ni-l generează comunicarea şi identificarea, inefabil empatică, cu o anumită fiinţă umană de sex opus care ne completează şi ne polarizează pe multiple planuri fiinţa. Din acest punct de vedere putem înţelege încărcarea profundă şi plină de semnificaţii spirituale a unei relaţii de cuplu şi putem conchide că nici o altă relaţie interumană nu realizează într-o aceeaşi măsură şi cu o aceeaşi intensitate acest fapt.

Orice relaţie de cuplu este o ”călătorie” adeseori, neaşteptată în care nu ştii care îţi va fi soarta şi mai mult, nu ştii spre ce nou ţărm te va duce vântul ei misterios. Nădăjduieşti cu fiecare dimineaţă, cu fiecare trezire că poate a sosit ziua aceea, a atingerii ţărmului fericirii. Nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să afli mereu cîte ceva pentru a-ţi face aşteptarea mai uşoară. Aşteptarea desface şi comprimă emoţia ca pe un acordeon… Îţi transmite promiţător sunetele unei muzici tainice şi abia auzite prin care poţi simţi cu adevărat că mai există şi o altă lume. Te simţi atunci înfăşurată ca o nimfă de fluture în cîntecul păsărilor. Atunci îţi vei lua iubitul, îl faci sărbătoare, şi el devine instantaneu şi pentru totdeauna al tău.

Dacă realitatea contrazice visul cu atît mai rău pentru realitate. De prezent nu se poate fugi decît în plăcerea bucuriei de a face mereu altceva. Adeseori, te dezamăgeşti nepermis şi crezi că poţi merge înainte aşa, uitînd tot ceea ce trebuia să uiţi. Viaţa nu poate fi întoarsă înapoi şi nici nu mai poate fi trăită încă o dată curăţată de zgura greşelii.

Orice relaţie trebuie să fie proporţie de echilibru şi tihnă. “Dacă ai să priveşti unde trebuie, ai să vezi lumea toată ca pe o grădină” spune un înţelept zen. Uneori trebuie să te arunci în gol pentru a – ti deschide aripile. Vei trăi atunci plenar senzaţia inefabilă a zborului spre infinit. Totul contează, o clipă, o zi, un an. În mod greşit există lucruri pe care le amînăm crezînd că le vom face mai tîrziu. Cineva trebuie să ne înveţe să trăim cât mai intens magia fiecărei clipe.

Vom putea realiza aceasta dacă vom integra în viaţa de zi cu zi acele sfaturi şi imbolduri luminoase oferite de Ghidul nostru spiritual care să ne ajute:

“Viaţa este o misterioasă călătorie. Păstraţi-vă aproape fără încetare într-un continuu început minunat, căci astfel paşii se fac ALTFEL unul după altul. Şi dacă fiecare pas este ceea ce este cu adevărat necesar să fie, dacă fiecare pas este minunat, dacă fiecare pas este inspirit de DUMNEZEU, el devine fermecător şi atunci tot astfel va fi şi viaţa noastră, căci de fiecare dată veţi primi chiar ceea ce aţi dăruit.

Veţi descoperi în felul acesta că exact ceea ce aţi gândit aceea aţi devenit. Şi nu vă veţi număra printre fiinţele umane care ajung să moară fără să fi trăit aşa cum se cuvine cât mai bine, cât mai intens şi cât mai profound. Ştiind toate acestea nu lăsaţi să vă scape nimic care este bun, frumos, adevărat şi extraordinar. Nu vă lăsaţi niciodată acaparaţi de îndoieli, de suspiciuni şi de pesimism. Nu-i priviţi niciodată pe celalţi de sus, fără simpatie şi cu răceală.

Nu rămâneţi cu inima împietrită în faţa celor care vă iubesc. În fiecare zi urmăriţi pe cât posibil să învăţaţi ceva nou, atât despre voi cât şi despre fiinţele pe care le iubiţi. În fiecare zi focalizaţi-vă măcar din când în când , cât mai stăruitor atenţia şi urmăriţi să deveniţi cât mai conştienţi de toate cele care sunt atât de frumoase, atât în cei dragi care vă înconjoară, cât şi de toate cele bune şi frumoase care se află în unuversul vostru lăuntric.”

De asemenea, Ghidul nostru spiritual ne îndeamnă şi ne motivează ca până la atingerea iubirii supreme, infinite şi nepieritoare să experimentăm iubirea faţă de aproapele nostru în orice împrejurare:

“Atunci când la momentul potrivit îmbrăţişaţi trupul cuiva, îmbrăţişaţi totodată, plini de iubire, cu sufletul un alt suflet. Şi nu uitaţi să faceţi aceasta aproape de fiecare dată AICI şi ACUM pentru a vă bucura astfel din nou şi din nou de magia uluitoare a MOMENTULUI PREZENT.

Senzaţii minunate, impulsuri bune, emoţii înălţătoare, dorinţe stenice, binefăcătoare, idei divine şi pline de înţelepciune, întâlniri romantice care vă umplu de fericire, aventuri fermecătoare, comunicări inspirate, momente uluitoare de sincronicitate, dialoguri stimulatoare, nu fugiţi niciodată de tot ceea ce vă este bun, frumos şi necesar din toate acestea şi nu evitaţi niciodată experienţele benefice profunde împlinitoare, căci în final (atunci când veţi trece pentru totdeauna în lumea de dincolo prin aşa zisa moarte) le veţi descoperi că ele sunt şi rămân comoara voastră (care acum este nebănuită). Într-o bună zi veţi realiza cât de mari şi cât de valoroase au fost toate acestea pentru transformarea şi creşterea voastră spirituală şi abia atunci vă veţi felicita că nu aţi ratat acea ocazie adecvată şi v-aţi deschis aşa cum se cuvine experienţei copeşitoare a misterului fără a evita nimic din toate acestea.”

Bucuria unei relaţii poate proveni din fidelitate. Multe dintre noi, poate, nu ştim dacă credem sau nu în fidelitate, această noţiune atât de controversată. Trebuie să ştim însă că o relaţie fidelă implică existenţa a doi iubiţi pe măsură. Dar când sunt aceştia astfel!? Atunci când fiecare din cei doi iubiţi este “satisfăcut”, şi în nici un caz doar unul dintre ei, nu mai există nici un motiv de infidelitate. Relaţia de cuplu este transfigurată într-o statornicie şi siguranţă delicioasă. În caz contrar, chiar dacă nu se “recunoaşte”, adevăratul motiv, unul sau celălalt dintre iubiţi este „necredincios”, legătura relaţiei se frânge, încrederea este sfărâmată. Când se petrece acest lucru devine dificil, dacă nu chiar imposibil, ca relaţia să mai supravieţuiască.

Bucuria unei relaţii poate proveni din încrederea reciprocă pe care doi iubiţi şi-o pot purta mai presus de lucrurile obişnuite. A rupe legătura încerederii într-o relaţie nu se face decât cu o foarte gravă păgubire a acesteia. Şi chiar dacă pare paradoxal, fiinţa păgubită este chiar cea care a “înşelat” relaţia. Chiar dacă nu o vor “recunoaşte” explicit, fiecare din cei doi iubiţi vor şti că relaţia nu mai poate fi niciodată aceeaşi. Ceva s-a pierdut, prea uşor, din sublimul ei şi redobândirea stării “normale” se va face anevoios şi cu mari eforturi dacă cei doi vor dori aceasta.

În bucuria unei relaţii putem greşi pe nesimţite, dorind ca celălalt să ne iubească pentru devotamentul, încrederea şi toate sentimentele frumoase pe care le avem chiar dacă nu întotdeauna le manifestăm cu grijă şi înţelegere.

Bucuria unei relaţii poate dispare, atunci când te aştepţi cel mai puţin, dintr-o viaţă “incompletă”. Bărbaţii o pot face, cel mai adesea, atunci când simt că iubitele nu mai sunt profund îndrăgostite de ei şi încep să caute o altă dragoste care să-i “satisfacă” cu precădere emoţional. De altfel dragostea profund emoţională este ceea ce caută, chiar fără a o recunoaşte, într-un anume fel, în general femeile. Dar şi astfel, bucuria unei relaţii nu dispare ea se “transferă” purtată de ici colo în diversele, multiplele, minunatele şi căutatele trăiri ale dragostei.

Bucuria unei relaţii provine din iubirea profundă ce apare atunci când cei doi iubiţi se simt uniţi în trup, suflet şi inimă.

Bucuria unei relaţii poate proveni şi dintr-un parteneriat sau o prietenie sinceră cu cineva care, atenţie, manifestă dragoste. În orice relaţie, prietenia, camaraderia este foarte importantă deoarece a avea multe lucruri în comun cu cineva ne întăreşte compatibilitatea. Într-o relaţie, oricât am fi de prieteni, de camarazi, de înţelegători, de compatibili în cele de toate zilele, nu este totul.

Neglijarea compatibilitaţii amoroase este o mare eroare şi o atitudine periculoasă care ne obligă la un anumit gen de stagnare, ne poate face să trecem cu vederea “nefericirile” din intimitatea cuplului şi ne poate duce la abandonarea unei lupte, constructive, de a căuta soluţiile salvatoare. Toate aspectele unei relaţii, cu bucuriile pe care le “adună” sunt importante dar nu trebuie uitat nici un moment că angrenarea amoroasă reprezintă maxima apropiere pe care o pot săvârşi un bărbat şi o femeie.

Când bucuria unei relaţii este întregită de fericirea ce însoţeşte un joc amoros transfigurator şi cu continenţă, se realizează între cei doi iubiţi, sau se restabilesc, toate acele legături, uitate, pierdute sau neglijate, la nivel fizic, psihic şi emoţional. În aceste situaţii cei doi iubiţi îşi vor împărtăşi prin tot ceea ce fac, bucuria iubirii lor şi nu vor mai avea motive de a căuta altceva, altundeva. Atunci, atât bărbatul cât şi femeia, vor avea un farmec deosebit, vor radia în jurul lor bucuria imensă pe care o poartă. Şi chiar dacă acestea pot fi doar iluzii, să tindem spre ele prin tot ceea ce facem în relaţia noastră de minunaţi iubiţi.

Să începem prin a fi generoşi, generozitatea fiind ceea ce, foarte hotărât, stă la baza armoniei unei relaţii. Dacă, cu adevărat, doriţi să dăruiţi ceva, iubitei sau iubitului, unei femei sau unui bărbat cu care vă “împărtăşiţi” la un anumit moment dat existenţa, dăruiţi-i toată atenţia voastră prin gânduri, gesturi, cuvinte şi fapte.

Atenţia înseamnă să-i poţi spune celuilalt cât de fascinant este atunci când el se aşteaptă cel mai puţin. Atenţia trebuie să se dăruiască generos nu să fie impusă de situaţii limită. Atenţia înseamnă multe lucruri simple prin care cel iubit să afle cât de mult îl iubeşti, prin care îi poţi arăta interesul şi grija pentru ceea ce el reprezintă. Grija pentru celălalt este iubire.

Bucuria unei relaţii este aceea de a fi profund iubit, îngrijit, implinit armonios căci bucuria unei relaţii poate fi chiar bucuria vieţii. A avea grijă de cineva înseamnă a ajuta iar a ajuta e o preocupare de sine.

Bucuria unei relaţii poate fi dată de o frumoasă fantezie. O fantezie înseamnă imaginaţie şi nu poate face rău nimănui chiar dacă se petrece, mai întâi, în lumea gândului. Într-o fantezie nu este necesar să se substituie persoanele, poţi fi cu cine doreşti, cum doreşti, cât doreşti. Imaginaţia poate fi lesne constructivă, ea te ajută ca fiind cu o anumită persoană să fantezezi situaţii ce te pot stimula cu adevărat psihic, emoţional şi chiar sexual.

Imaginaţia ne poate ajuta atunci când multe altele au dat greş, poate aduce voluptatea unui zbor spre necunoscut în locul celei mai banale experienţe cu putinţă. Bărbaţii fantazează, de regulă, cu privire la puterea lor în dragoste iar femeile despre neputinţa lor în dragoste. Folosind puterea imaginaţiei ca forţă dominantă a minţii poţi transfigura multe din situaţiile reale, adeseori destul de jenante. Dacă vrei să comunici cu iubitul tău în acest sens o vei face cu curaj iar dacă nu vrei nu o vei face deoarece trebuie să ţii seama de faptul că orice persoană, bărbat sau femeie, reacţionează diferit în situaţii diferite. Nu trebuie să spui celuilalt, cu orice chip, ceea ce-ţi imaginezi decât dacă eşti cu adevărat convinsă că el ar dori acest lucru.

Imaginaţia înseamnă libertate. Poţi să-ţi imaginezi tot ceea ce vrei fără ca iubitul tău să ştie ce-ţi trece prin cap. Mai mult decât atât s-ar putea ca în acelaşi timp şi el, având o imaginaţie bogată, să fantezeze că chiar tu îi faci tot felul de lucruri minunate. Imaginaţia este molipsitoare. Frumoasa fantezie a unei imaginaţii constructive poate da naştere oricărei dorinţe minunate care devine tot mai puternică cu folosirea ei. Dacă o frumoasă fantezie te stimulează cu adevărat o poţi folosi cu toată încrederea iar dacă îţi hrăneşte temeri şi suspiciuni trebuie să mai chibzuieşti. Frumoasa fantezie a unei imaginaţii constructive nu poate fi decât benefică, nu poate face rău nimănui şi poate constitui, adeseori, sarea şi piperul vieţii tale deja extraordinare, îţi poate aduce bucuria mult dorită în relaţia cu iubitul tău. Să nu uităm, în acest sens că o relaţie de cuplu nu are un singur creator ci în mod obligatoriu doi, care trebuie să rezoneze la acelaşi nivel.

Bucuria unei relaţii vine din demnitate care înseamnă înainte de toate umilinţă, credinţă şi respect. Să recunoaşti misterul creaţiei prin tine şi deopotrivă prin celălalt, să inţelegi natura misterioasă a fiecărui lucru manifestat. Fără toate aceste ne rupem de esenţa fiinţei umane. Fără demnitate nu putem cunoaşte adevărata fericire şi nici nu vom putea iubi cu adevărat. Demnitatea implică încredere în sine pentru a avea forţa necesară susţinerii ei. A fi demn înseamnă să avem discernământul vorbirii şi al faptei, să putem recunoaşte ceea ce este cu adevărat esenţial. A manifesta umilinţă înseamnă să acţionăm întegraţe cu legile misterioase ale manifestării şi astfel să fim demne.

Încrederea în celălalt nu se poate manifesta dacă tu însuţi nu ai o mare încredere în tine.Încrederea trebuie trezită şi apoi transmisă iubitului. Cu cât încrederea este mai mult dăruită cu atât mai mult se va amplifica în propria fiinţă. Lipsa de încredere ne va face să rezonăm cu opusul ei care este scepticismul iar câmpul scepticilor poate depăşi adeseori câmpul optimiştilor. Încrederea în sine se poate trezi prin stările de fericire, de împlinire. O trăire amplă, sublimă, transfiguratoare aduce ca efect încrederea în sine. Încrederea în sine ne arată că am avut trăiri excepţionale şi demnitatea ne va permite să respectăm atât trăirile proprii cât şi pe cele ale iubitului. Când o trăire nu ne este accesibilă nu putem ajunge la sursa ei misterioasă.

Din acest motiv este necesar să medităm la acestă stare, starea de demnitate. Meditaţia asupra unei stări va duce la accelerarea şi rezonanţa cu sursele ei misterioase din univers. Fără abordarea atitudinilor generoase şi transformatoare oamenii rămân închişi într-un nemilos balon de ignoranţă şi ridicol. Dreptul la comunicare şi conversaţie este al fiecăruia în mod egal.

Dreptul la conversaţie trece prin recunoaşterea publică a mizeriei morale în care ne complacem la un moment dat şi de care chiar se profită. Dreptul la conversaţie înseamnă recunoaşterea implicită a erorii iar a recunoaşte că ai greşit arată o mare tărie de caracter. forţă, demnitate, umilinţă.

Într-o relaţie sinceră poţi fi asemeni unui copil suferind de una de alta fără a se plânge prea mult avănd o puritate care nu se istoveşte niciodată deoarece îşi adună sevele şi culorile dintr-un timp fericit, din copilărie. Şi acest lucru poate fi atât de surprinzător încât îţi taie respiraţia. Să ne întoarcem mai des , fiecare dintre noi şi impreună la acel timp al copilăriei, un timp rămas în memoria afectivă, nelimitat în posibilităţi, în ecouri, în interpretări. Nu este uşor acest lucru de parcă ar fi o nepricepere sau o sfială prea mare, ori nevoia de tandreţe ne împiedică la evocarea unor lucruri aşa cum s-au petrecut şi s-au spus cândva. De aceea este necesar a le retrăi după o vreme şi a le îmbogăţi, păstrându-le cu grijă semnificaţia şi emoţia. Ne va fi dăruit atunci demnitatea ardoarea şi fascinaţia pentru un spaţiu infinit. Nu avem voie să trecem cu vederea mizeria prezentă în numele fericirii viitoare.

Demnitatea îţi dă puterea de a nu spune niciodată ceea ce nu crezi. Să fii un om deosebit care nu seamăna cu nimeni. Această calitate să-ţi fie ca o pănză de corabie în care vântul transformării să bată cu folos. Căci, ce rost ar avea un vânt puternic dacă nu ar întâlni nici o pânză de corabie !? . Prin demnitate oamenii pot reface istoria lumii. Ea ne va ajuta să depăşim prea-plinul tragic de necazuri, dureri fizice şi morale, de multe promisiuni neâmplinite, deziluzii şi decepţii de dezorientarea exprimată în nesiguranţa lui “ ce să fac?”. Lehamitea poate fi degradantă când nu duce la strigătul “destul” sau “gata” prin care aceasta se sfârşeşte şi începe o luptă.

Adeseori din ipocrizie, din grabă sau dificultăţi de analiză nu putem exprima ceea ce simţim. Blazarea poate veni din răsfăţ, dintr-un prea plin material sau a unor aparente împliniri morale după care urmează constatarea decepţiei, a deziluziei. A fi “demn în sărăcie” înseamnă a nu abandona lupta cu sine. Sorţii izbânzii trezirii stau întotdeauna într-o ieşire lucidă cu demnitate din tunelul existenţei, cu ţeluri clare, ierarhizate sistematic în jurul esenţialului.

Adeseori, cel mai important lucru este acela de a privi către sine şi a-ţi interpreta propria fiinţă. Să nu uităm că este mult mai uşor să-ţi pierzi încrederea decât să te întăreşti în ea.

Ca şi fiinţe care constituie un tot, putem fi răvăşite pentru totdeauna din necunoaştere sau exaltare. Atunci, viaţa ca şi drumul unei sublime şi înălţătoare aventuri poate sfârşi în grotesc şi ridicol.

autor: Margareta Justina Cojan,

Acei oameni minunaţi şi sufletele lor zburătoare

Spunea cineva că oamenii al căror suflet este frământat până la mutilare de un vis, o pasiune, după care ajung să-şi modeleze întreaga existenţă sunt fie genii, fie nebuni. Sau, în fine, ambele.

Să cauţi poveştile din oameni e una dintre menirile jurnalismului. O oarecare pricepere în a le scrie şi transmite poate fi înnăscută, învăţată sau şlefuită în şcoală sau, uneori, poate să lipsească aproape total. Orice jurnalist care a alergat după subiecte ştie că un “personaj” bun te poate salva întotdeauna, când n-ai destul timp de pregătire a poveştii. N-am înţeles niciodată dacă apetitul meu pentru întâmplări extraordinare, intersectări uluitoare de destine (genul “măcar să rămână o poveste bună din asta”), oameni altfel sau, poate, propria-mi fire în majoritatea timpului mai aplecată spre contemplat decât spre realizat m-a ghidat spre domeniul ăsta de activitate. (Mi-e greu să-l numesc meserie, serviciu, job sau orice de acest fel. Termenul m-ar transforma în adult responsabil şi asta încă nu a fost o condiţie obligatorie în fişa postului, nici în mintea mea. Nu, nu încă.) Cert este că îmi place să caut oamenii geniali sau nebuni, să-i cunosc, să vorbesc cu ei, cumva să le iau povestea trecând-o prin sufletul meu, “furându-le” din pasiune şi din vise. Apoi rămân aşa, cu ochii spre un cer virtual, minunându-mă şi zicându-mi că, fără “meseria” asta, aşa cum e ea, nu aş fi ajuns niciodată să le admir aripile îndeaproape, îndelung. Şi, o vreme, tare mi se umple inima.

În viaţa mea, mi-am dorit cu imaginaţia frenetică a şoricelului de bibliotecă (unul extrem de pedant) să “mi se întâmple” cele mai grozave poveşti şi numai “întâlniri miraculoase”. Mi-am căutat posibilii parteneri de dialog (de orice natură) cu aceeşi minuţiozitate cu care mi-am vânat subiectele. Nu ştiu exact în ce moment alegi în viaţă între o existenţă “aşezată” şi posibil fericită şi o succesiune probabilă de poveşti cu final incert. Nu ştiu nici dacă mereu trebuie să alegem. Cert este că, desigur cu firea mea de atunci, am mers pe a doua variantă (şi, o dată la câteva luni, încă mai regret asta). În ambele situaţii, am certitudinea că primeşti exact ceea ce cauţi. Aşa că…oamenii din viaţa mea, partenerii mei de dialog interuman temporar, au fost, indubitabil, nişte inşi speciali, cu poveste. Prea preocupată să scriu aici despre ce şi cum n-a mers, aşteptări şi trupuri înşelate, dezamăgire şi perioade în care îmi doream cu răutate să li se întâmple ceva, fizic (mai pe româneşte, să crape, dom’le!), am omis esenţialul. Să spun că, o vreme, m-am hrănit cu setea lor de viaţă şi de nou. Că mi-am umplut până la refuz sufletul atât de gol cu pofta cu care ei îşi urmau pasiunile şi ochii de lacrimi la realizările lor (care nici nu mi se datorau, nici n-au fost împărtăşite cu mine; altfel spus, corect). Că lor le-am scris cele mai iscusite rânduri şi cu gândul la ei am avut cele mai colorate şi nebuneşti vise (unele s-au împlinit). Că, o vreme, m-am simţit cel mai viu om din lume şi, în sfârşit, nu mi-a mai fost frig defel “Întâlnirile mele miraculoase” din trecut au rămas oameni speciali, cu aripi, care îşi ating visele. Cu nebunii splendide care le modelează întreaga existenţă.

Şi acum nu-mi rămâne decât un lucru de făcut. Îmi şterg cu dexteritatea şoricelului de bibliotecă praful strâns pe suflet, îl examinez niţel (îl scutur dacă e nevoie), până găsesc un vis uitat, abandonat sau chiar nou. Iau visul şi-i dau aripi.

Preluat Anda,Marea Dragoste

Toti oamenii de succes gandesc in stil mare

Astazi vom discuta despre una dintre cele mai importante trasaturi ale oamenilor de succes. In ultimele articole am prezentat doua astfel de trasaturi definitorii ale liderilor, perspectiva pe termen lung si increderea in sine. Astazi vom continua cu o a treia trasatura esentiala si anume, toti oamenii de succes gandesc in stil mare.

Citatul meu preferat ii apartine lui Donald Trump, care spune ca “Din moment ce oricum gandesti, gandeste in stil mare” (en.: “As long as you’re going to be thinking anyway, think big”). Problema majoritatii dintre noi este aceea ca in general avem o gandire limitata si foarte rar ne permitem sa gandim in stil mare.

De fapt, acesta este unul din secretele oamenilor de succes. Ei intotdeauna gandesc in stil mare si rare ori se limiteaza sau se multumesc cu mai putin. Si avand in vedere ca “devenim ceea ce gandim”, nu-i de mirare ca cei care se gandesc numai la succes, obtin succesul, iar cei care se tem de saracie si incearca sa o evite, saracesc si mai tare.

Folositi Legea Atractiei in favoarea dumneavoastra

Acest fapt nu este o intamplare. Este o consecinta a Legii Atractiei, care spune ca atragem in viata noastra situatii, intamplari si evenimente asemenea gandurilor pe care le avem. Astfel, daca vrem sa obtinem altceva decat am obtinut pana acum, trebuie sa ne schimbam modul de gandire, trebuie sa ne concentram mai mult asupra lucrurilor pe care le dorim.

Stiu ca pentru multi dintre noi poate fi dificil sa gandim in stil mare, in special datorita mediului din care provenim. Intr-adevar, la inceput poate fi dificil sa va inchipuiti ca veti avea tot ce va doriti, mai ales daca proveniti dintr-o familie cu putine posibilitati materiale. Insa, daca veti continua sa visati, treptat, mintea dumneavoastra se va obisnui cu astfel de ganduri si nu le va mai concepe ca pe niste lucruri imposibile, ci le va accepta si le va percepe ca pe niste lucruri obisnuite, care urmeaza sa se intample.

Autosugestia si afirmatiile pozitive

Autosugestia si afirmatiile pozitive reprezinta doua dintre cele mai bune metode de a adopta o noua atitudine mentala, pozitiva si optimista. Daca va veti repeta cat mai des faptul ca sunteti o persoana careia i-a fost scris sa obtina succesul, si veti folosi vizualizarea pentru a va imagina ca sunteti o persoana de succes, cu timpul, va veti forma acea atitudine si acea mentalitate care va vor permite sa ganditi in stil mare, sa va comportati ca atare si sa actionati pentru a va obtine lucrurile la care visati.

Este foarte important sa visati si sa va ganditi la lucrurile pe care doriti sa le obtineti. Imaginati-va viata ideala pe care doriti sa o traiti. Imaginati-va ca nu aveti limite, ca aveti la dispozitie tot timpul din lume pentru a face orice va doriti, ca dispuneti de toate resursele necesare. Cum arata viata ideala pentru dumneavoastra si pentru familia dumneavoastra?

Exercitiu

Iata un exercitiu pe care va recomand sa-l faceti chiar acum: luati o foaie de hartie si un pix si notati cum vreti sa arate viata dumneavoastra peste 5 ani. Ce veti face peste 5 ani? Unde veti locui? Ce fel de masina veti conduce? Unde veti lucra? Aveti propria afacere? Care este venitul dumneavoastra anual? Ce suma aveti economisita in banca? Ce fel de relatii aveti cu familia dumneavoastra si cu persoanele apropiate? Cum aratati din punct de vedere fizic?

Cand faceti acest exercitiu, este foarte important sa va ganditi doar la “ce” vreti sa obtineti, si nu sa incercati sa va dati seama “cum” veti obtine aceste lucruri. Am mai spus asta intr-un articol si o repet: concentrati-va doar asupra a ceea ce vreti, iar modalitatea prin care veti obtine acele lucruri va aparea la momentul oportun.

In incheiere, va recomand sa raspundeti (in scris) la urmatoarea intrebare, recomandata de Brian Tracy: care este lucrul la care ati indrazni sa visati, daca ati sti ca este imposibil sa esuati?

Afla mai multe pe http://www.cheiasuccesului.ro/2011/01/ganditi-in-stil-mare#ixzz1lsWUTwER

Uncategorized

”Doi oameni se iubesc unul pe altul când sunt capabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască unul cu celălalt”.
“Iubirea adevărată eliberează, maturizează și responsabilizează. Dependentul îi cere partenerului să renunțe la tot pentru el. Cel ce iubește îi dă aripi celuilalt în a se dezvolta în toate aspectele vieții, chiar și-n acelea care nu-l implică pe el.”
Aceste cuvinte simple mi-au reamintit cum arata intr-adevar dragostea neconditionata si ca sanatatea unei relatii e mai importanta decat intensitatea sentimentelor ei.

Îţi mulţumesc pentru că faci parte din viaţa mea

Iti doresc sa ai parte de oameni minunati pe parcursul calatoriei numite Viata si, indiferent pentru cat timp vei face parte din viata mea, eu iti multumesc.

Oamenii intră în viaţa ta pentru un MOTIV, SEZON sau o VIAŢĂ.

Când o să ştii care este, o să ştii ce să faci pentru acea persoană…

Când cineva intră in viaţa ta pentru un MOTIV, este pentru a îndeplini o nevoie pe care ai exprimat-o.

A intrat… pentru a te asista în momentele dificile, să te îndrume şi să-ţi acorde suport,

Să te ajute fizic, emotional sau spiritual.

Pot părea ca fiind trimişi de Dumnezeu şi sunt.

Sunt acolo pentru motivul pentru care tu ai nevoie sa fie.

Apoi, fară vreo greşeală din partea ta sau într-un moment inoportun, această persoană va spune sau face ceva pentru a aduce această relatie la sfarşit.

Câteodata ei mor.

Câteodata doar se îndepartează.

Câteodata îşi fac de cap şi te forţeaza pe tine să adopţi o poziţie.

Ceea ce trebuie să realizăm este că nevoia noastră a fost satisfacută, dorinţa noastră îndeplinită, munca lor terminată.

Rugăciunea ta a fost ascultată şi acum este timpul să mergi mai departe.

Unii oameni intră în viaţa ta pentru un SEZON, fiindcă a venit rândul tău să împartaşeşti, să creşti sau să înveţi.

Ei iţi aduc o experienţă de pace sau te fac sa râzi.

Ei te pot invăţa ceva ce nu ai mai făcut.

Ei iţi pot da de obicei o cantitate incredibilă de bucurie.

Crede, este real. Însă doar pentru un sezon.

Relaţiile de o VIAŢĂ te invaţă lecţii pentru o viaţă, lucruri pe care trebuie să construieşti pentru a avea o fundaţie solidă emotionala.

Treaba ta este sa accepţi lectia, să iubeşti acea persoana şi să pui ceea ce ai invaţat in practică în toate celelalte relaţii si aspecte ale vieţii tale.

Se spune că dragostea este oarbă dar prietenia este clarvăzătoare…

Îţi mulţumesc pentru că faci parte din viaţa mea, fie că este pentru un motiv, un sezon sau o viaţa.

Spatiul Sufletului

Psihologul si antropologul Alberto Villoldo, in cartea „Sa refacem trecutul si sa vindecam viitorul, prin recuperarea sufletului” (aparuta la Editura ForYou), ne arata cum, cu ajutorul calatoriei samanice, atent ghidati de un saman, vom citi cateva dintre cartile aflate in „biblioteca vietii” noastre si vom putea scoate la lumina traumele adanc ingropate, unele dintre ele avand la baza experiente traumatizante dintr-o viata anterioara.

Si tot prin intermediul calatoriei samanice, vom scoate la lumina contractele pe care le-am facut la nivel de suflet, binecuvatarile si darurile, samanul invatandu-ne cum sa ne refacem trecutul, putand sa vindecam viitorul, mergand pe urma destinului.

Alberto Villoldo afirma ca a ajuns la concluzia ca recuperarea sufletului prin calatoria samanica va produce vindecarea profunda mai degraba in timpul catorva zile sau saptamani, decat dupa luni si ani de zile si ca, in acelasi fel in care cream bolile psihosomatice, mintea noastra este capabila sa creeze, tot psihosomatic, si starea de sanatate.

Villoldo a cercetat, timp de doua decenii, zonele Amazonului si Anzilor, culturile bastinase din America de Sud, unde existau samani despre care s-a scris ca realizau vindecari miraculoase – atat prin contact direct, cat si la distanta.

A calatorit in lumea lor, „cu mintea de om de stiinta”, dar „pastrand o atitudine deschisa” fata de tot ce ar fi putut sa descopere, a ajuns din laboratul sau din San Francisco pana la samanii incasi din satele junglei amazoniene, in Anzii din Peru – samanii Laika; numarandu-se printre ultimii incasi ramasi, nu au avut multe contacte cu strainii, astfel incat invataturile lor nu au fost „diluate” de catre alte influente din vest.

Acesti samani Laika continua sa practice tehnicile de vindecare pe care stramosii lor le-au cultivat mii de ani si care au fost transmise de la invatator la discipol, in cadrul grupurilor de vindecatori.

Samanii Laika, din America de Sud, impart subconstientul colectiv al omenirii in trei parti, care sunt mai degraba niste „domenii” de energie arhetipala, si anume:

Lumea de Jos – taramul sufletului, unde se pastreaza „arhivele” intregii istorii a rasei umane; aici se afla copilaria si vietile noastre anterioare

Lumea de Mijloc – lumea in care traim, muncim; aici percepem scurgerea timpului in mod liniar – „maine ii va urma intotdeauna lui astazi”

Lumea de Sus – domeniul nevazut al destinului si al spiritului nostru.

Pentru a ne gasi destinul cel mai inalt si a ne putea manifesta menirea si scopul vietii, conform samanilor Laika, trebuie sa invatam sa calatorim in toate aceste trei lumi, pentru a putea recupera partile pierdute ale sufletului, care pot imbraca forme diferite: un copil inspaimantat, o mama chinuita de frici, sau un supraveghetor plin de cruzime; de asemenea, in timpul unei calatorii samanice, ne putem descoperi darurile ascunse pe care le vom putea folosi in Lumea de Mijloc.

Conform samanilor Laika, istoria sufletului nostru este inregistrata intr-un domeniu impartit in patru spatii, fiecare dintre spatii continand cate o „inregistrare”, astfel:

1. Spatiul traumelor – contine inregistrarea traumei originale care a facut ca o parte a sufletului sa ne paraseasca, modificandu-ne cursul destinului; prin calatoria samanica aici vom cauta sursa traumelor, care se poate sa fie ceva ce s-a intamplat cand eram copii, sau chiar un incident intamplat in viata intrauterina; trauma originara revine sub infatisari diferite, devenind recurenta in viata noastra, repetand adeseori un scenariu de pierderi, de lipsuri, absenta iubirii, tradari, parasiri etc.
2. Spatiul Contractelor – aici vom descoperi promisiunile de suflet pe care ni le-am facut; acestea pot fi promisiuni, angajamente foarte dure, la care am consimtit inainte de a ne naste si de a caror existenta nu suntem constienti; multe au aparut sub stresul si spaima ranirii originare; in acest spatiu putem renegocia termenii unui acord incheiat intr-o formulare nepotrivita, care a dus la suferinte repetate;
3. Spatiul Gratiei – este spatiul in care gasim partea de suflet vindecata si care se poate intoarce la noi, „combustibilul” care ne impinge inainte in viata, aducand bucurie si pace.
4. Spatiul Comorilor – este spatiul in care vom gasi frumusetea, armonia si darurile unice ale sufletului, resursele care ne vor ajuta sa traim plenar.

Recuperarea sufletului si vindecarea acestuia inseamna sa-ti construiesti un stil sanatos de viata, prin eliminarea cauzelor care duc la suferinta sau boli – si apoi sa ne cream un destin caruia sa-i dam un sens.

Mona Georgescu, psiholog

Trei cauze ale bolii spirituale

Pe masura ce trecem prin viata in planul fizic, se intampla diverse lucruri. Contactam gripe, raceli si virusi, ne ranim fizic, ca de exemplu cand cadem de pe bicicleta in copilarie sau facem sport. Ca adulti, ni se poate intampla sa ne ranim la sira spinarii, sau sa avem accidente de masina si ne alegem cu vanatai, taieturi, luxatii, infectii, ulceratii si, cateodata, cu oase rupte.

Unii dintre noi pot sa aiba boli grave, cum ar fi cancerul sau hepatita, boli de inima sau scleroza multipla. Pana la urma, ajungem la batranete, infirmitate progresiva si moartea corpului fizic. Toate acestea sunt normale – ele sunt ceea ce este de asteptat, ca parte a ceea ce inseamna sa fii o fiinta intrupata. Dar acestea sunt toate doar efecte, iar samanul este interesat in primul rand de cauze.

Cauza si efect

Privind prin ochii vindecatorului saman, cauza suprema a tuturor bolilor poate fi regasita in cadrul lumii din alte dimensiuni – in aceleasi regiuni din care boala isi extrage puterea initiala de a ne agesa. Din acest motiv, nu este suficient sa anihilam, pur si simplu, efectul bolii cu ajutorul medicatiei din planul fizic si sa speram ca totul va fi bine. Pentru ca adevarata vindecare sa se intample, trebuie sa abordam cauza bolii.

Din perspectiva samanului, exista trei cauze clasice ale bolii, iar interesant este faptul ca acestea nu sunt microbii, bacteriile sau virusii. Ele sunt stari interioare negative, care apar in noi, ca raspuns la experientele de viata negative sau traumatice. Prima dintre ele este Lipsa de armonie.

Lipsa de armonie

Lipsa de armonie este ceea ce traim atunci cand viata isi pierde brusc sensul, sau atunci cand pierdem o legatura importanta cu viata. Sa consideram cazul unui cuplu de varstnici. Dupa o casatorie indelungata, subit, unul dintre ei moare. Este posibil sa nu fi avut o relatie perfecta. Cu toate astea, intre ei exista o mare legatura, care a aparut in urma a tot ceea ce au trait impreuna. Supravietuitorul poate sa intre in criza, din cauza pierderii partenerului si, in scurt timp, el/ea poate sa aiba o boala grava, cum ar fi cancerul. Dintr-o data pleaca si el/ea.

Aceasta este Lipsa de armonie.

Starea de lipsa de armonie pe care o traim ca reactie la astfel de situatii de viata, duce la o diminuare a puterii personale. Acest lucru se poate intampla intr-un mod subtil, pe de o parte, sau intr-un mod catastrofic, care ne zguduie viata, pe de alta parte – ca de exemplu, cand ne pierdem serviciul si asrfel, ne pierdem si mijloacele de trai. Cand traim experienta pierderii puterii, matricea noastra energetica este afectata si devenim vulnerabili in fata bolii.

Frica

A doua cauza clasica a bolii este frica. O persoana care trece prin viata, roasa de un sentiment cronic de frica, este de doua ori vulnerabila in fata bolii, pentru ca anxietatea diminueaza in mod agresiv si progresiv starea de bine, iar acest lucru, la randul lui, va afecta sentimentul de a fi in siguranta in lume.

Starea de bine este baza pe care e construit sistemul personal de sanatate. Cand aceasta baza este afectata in mod negativ, se diminueaza capacitatea de a functiona a sistemului nostru imunitar. Si cand sistemul imunitar cade, suntem in primejdie.

Nu este prea dificil sa vedem ca aici functioneaza un mecanism de feedback. Frica – si anxietatea pe care aceasta o creaza, produce lipsa de armonie. In acelasi mod, lipsa de armonie genereaza frica, si ambele daca ele lucreaza impreuna, afecteaza de doua ori mantia protectoare a sistemului imunitar al corpului, dar si matricea energetica. Boala urmeayza in mod inevitabil.

Pentru practicienii medicali din occident, nu este o surpriza faptul ca lipsa de armonie si frica se materializeaza in boli care sunt recunoscute de catre stiinta. Cu aproape 500 de ani in urma, medicul renascentist Paracelsus a observat ca “frica de boala este mai periculoasa decat boala insasi”.

Aceasta ne aduce la a lua in considerare a treia cauza clasica a bolii – fenomenul cunoscut vindecatorilor indigeni ca pierderea sufletului.

Pierderea sufletului

Printre vindecatorii traditionali, pierderea de suflet este privita ca fiind diagnosticul cel mai serios si cauza majora a mortii premature si a bolilor serioase, desi, in mod curios, in textele medicale vestice acest diagnostic nu este mentionat. Cel mai apropiat context cunoscut este “El/ea si-a pierdut dorinta de a trai”.

In societatea vestica, pierderea de suflet este cel mai usor inteleasa ca fiind o deteriorare a esentei vitale a persoanei – un fenomen care se intampla, de obicei, ca reactie la o trauma. Cand traumele sunt severe, poate sa apara o fragmentare grupului de suflete a persoanei, cu disocierea partilor de suflet sfaramate, care fug de o situatie de ne tolerat. In circumstante coplesitoare, aceste parti de suflet pot sa nu mai revina.

Cauzele pierderii de suflet sunt multiple si variate. Poate sa fie vorba, de exemplu, de probleme traumatizante din perioada perinatala, care s-au intamplat in apropierea momentului experientei nasterii – ca, de exemplu, sa soseasca in viata si sa descopere ca nu este dorit, sau ca are sexul gresit – a venit ca fata, cand toata lumea spera sa vina un baiat.

Pierderea de suflet poate de asemenea sa se intample cand un copil este brutalizat sau tachinat fara mila, acasa sau la scoala, zi dupa zi, sau cand o persoana tanara este molestata de catre cineva care ar trebui sa aiba grija de ea. Cand cineva a fost violat sau atacat, a fost tradat, a trecut printr-un divort cumplit, un avort traumatizant, un accident de masina teribil sau chiar o interventie chirurgicala grava, este sigur ca pierde o parte de suflet.

Multi dintre tinerii, baieti si fete, care au fost trimisi la razboi in Afganistan, Irak, Kuwait, Vietnam, Korea si in alte locuri, s-au intors acasa afectati la nivel personal, pentru ca au suferit pierderi de suflet cumplite. Specialistii nostri in medicina le-au diagnosticat afectiunile lor ca fiind sindrom de stres post-traumatic, dar au putut face foarte putin, in termenii adevaratei vindecari, pentru acesti “raniti pe doua picioare”. Multi dintre cei care au supravietuit sunt in continuare profund traumatizati la nivel de suflet, din cauza celor traite in razboi.

Simptomele pierderii de suflet

Pierderea unei parti de suflet este usor de recunoscut, daca stii ce sa cauti. Iata o lista a unora dintre simptomele clasice:

· Sentimentul ca esti fragmentat, ca nu esti cu totul prezent

· Blocaje de memorie – o incapacitate de a-si aminti fragmente din viata

· O incapacitate de a simti iubire sau de a primi iubire de la altul

· Indiferenta/ indepartare emotionala

· Stari subite de apatie sau de neatentie.

· Lipsa de initiativa si entuziasm

· Lipsa bucuriei

· Incapacitate de a progresa

· Incapacitate de a lua decizii

· Lipsa de discernamant

· Negativism cronic

· Dependente

· Tendinte de suicid

· Melancolie sau disperare

· Depresie cronica.

Poate ca cel mai comun simptom al pierderii unei parti de suflet este depresia. La inceputul anilor 1990, revista Time a publicat un articol despre depresie in America. Articolul a revelat faptul ca 60 milioane de americani – reprezentand cam 30% din populatie – luau medicamente antidepresive, in fiecare zi.

Astazi, numarul se apropie de 80 milioane, reprezentand 40% din totalul societatii si cateodata acest numar creste rapid, ca reactie la traumele nationale. In vinerea care a urmat evenimentelor din 11 septembrie, stirile de televiziune au anuntat ca 7 din 10 americani intervievati experimentau depresii semnificative, ca reactie la tragedie, acest lucru fiind un indicator al pierderii de suflet, la scara nationala.

Desi termenul de ‘pierdere de suflet’ nu le este familiar vesticilor, zilnic folosim multe expresii in acest sens, in limbajul folosit pentru descrierea incercarilor personale. Interviurile din media si stirile includ comentarii individuale, de genul: “Am pierdut o parte din mine, cand s-a intamplat acel necaz”, sau “Nu am mai fost acelasi, de atunci incoace”. Cand discutam despre pierderea de suflet cu indivizi interesati de subiect, aproape toti au simtit ca au pierdut “o parte” din ei, in anumite momente din viata – desi aproape nimeni nu stie ca partile pierdute ar putea fi recuperate.

Adevarul este ca pot fi recuperate.

Sursa: Hank Wesselman, Editura For You

Osho: Să nu faci niciodată compromisuri

Compromisul – un aspect cu care suntem sau nu suntem de acord, in functie de propria scala de valori, la care mai putem adauga si asteptarile pe care cei din jur le au de la noi.

Compromisul – sau, dupa unii oameni ”diplomatia” – in relatia de cuplu, in familie, la servici sau in relatiile cu prietenii, in relatia cu persoane mai putin cunoscute care au un cat de mic interes, o cat de mica cerere catre noi, poate fi una chiar banala … cand suntem pusi intr-o astfel de situatie, cum alegem – in functie de ce alegem? Ce atitudine este bine sa avem?

Vom fi mai fericiti, mai multumiti, mai satisfacuti noi sau cei din jurul nostru? Pe termen scurt, sau pe termen lung? Oare vom regreta sau nu acel compromis?

Materialul de mai jos este extras din cartea ”Viata este Aici si Acum”, o carte pe care o recomand cu multa caldura, tuturor!

Lectura placuta!

Aminteşte-ţi în permanenţă să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu îşi găseşte nici un loc în viziunea mea.

Puteţi întâlni mulţi oameni nefericiţi, datorită faptului că au facut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să îşi ierte acest lucru.

Ei ştiu că ar fi trebuit să îndrăznească, însă s-au dovedit a fi laşi. Ei şi-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în proprii lor ochi.

Acesta este rezultatul compromisurilor. De ce trebuie să facem compromisuri?

Trăiţi, în această mică viaţă, cât mai total posibil. Nu vă fie teamă să mergeţi până la capăt. Nu puteţi fi mai mult decât totali – aceasta este ultima linie.

Şi nu faceţi nici un compromis.

Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece aşa am fost crescuţi, acesta este modul în care am fost condiţionaţi.

“Compromis” este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. El înseamnă “eu pun o jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o jumătate, tu de cealaltă.”

Oare de ce?

Atunci când totul se află la dispoziţia ta, atunci când poţi să alegi dacă să mănânci prăjitura sau să o păstrezi, de ce să faci un compromis?

Îţi trebuie doar puţin curaj, puţină îndrăzneală, însă numai la început.

Odată ce ai experimentat frumuseţea faptului de a nu face compromisuri, odată ce ai experimentat demnitatea, integritatea şi individualitatea care rezultă din acestea, simţi pentru prima data că ai rădăcini, că viaţa ta se desfăşoară dintr-un centru care este doar al tău.

OSHO

Om Mani Padme Hum

“In loc sa ascultati conversatii inutile,

mai bine ascultati-va sunetele interioare”

Lama Yeshe

“Om mani padme hum” este cea mai cunoscuta mantra din lume, pe care multi budisti tibetani o incanteaza zilnic, tot timpul vietii lor; se spune ca daca reciti aceasta mantra de 100.000 de ori, se vor destepta abilitatile de yoghin ascunse in interiorul tau, mantra avand puterea de a-ti inabusi temerile, de a-ti alina suferinta, de a-ti domoli ingrijorarile si de a raspunde rugaciunilor tale.

Conform traditiei budiste, cand este plasata pe cursul apelor curgatoare, aceasta mantra purifica apa, astfel incat animalele si insectele care beau din acea apa sunt purificate instantaneu; mantra imprimata pe steagurile de rugaciune binecuvanteaza vantul care bate, in felul acesta imprastiind binecuvantari asupra tuturor care sunt atinsi de vant.

Semnificatia mantrei “om mani padme hum”

Cele patru cuvinte care alcatuiesc sintagma om mani padme hum – semnifica, precum formulele ermetice din alchimie, intreaga cale pe care un individ o are de parcurs de-a lungul vietii pentru a-si transforma trupul si mintea, nedefinite la nastere, in substante pure, avatari ai lui Buddha.

Astfel:

- om simbolizeaza natura imperfecta a fiintei umane;

- mani reprezinta metoda prin care aceasta natura poate fi schimbata: compasiune, dragoste, altruism;

- padme este intelepciunea, care asemenea florii de lotus poate fi nascuta inclusiv din noroi, ceea ce nu-i stirbeste frumusetea;

- hum se refera la stadiul final, Nirvana pura si imuabila.

Cand recitam rugaciuni sau mantre speciale, ne antrenam corpul, graiul si mintea in scopul de a calauzi constiinta spre dezvoltarea potentialului divin care exista in noi. Mantrele se incanteaza repetitiv, intrucat transformarea mintii dureaza, este un proces treptat.

Vocea divina a Devei Premal, cantand “Om Mani Padme Hum”:

Practicate regulat, cu o motivatie sincera, mantrele sunt puternici catalizatori pentru efectuarea transformarii mintii; recitarea mantrelor nu este doar o simpla repetare vocala a unor silabe; cei care mediteaza stiu din experineta ca incantarea mantrelor transcende sunetele si cuvintele exterioare; este ca si cum am asculta un sunet subtil, interior, care a fost in interiorul fiintei noastre dintotdeauna.

Puterea intelepciunii mantrelor ne permite sa comunicam mult mai usor cu adevarata intelepciune interioara, ne deschide mintea instinctiv catre intuitie, ramanand detasati de distragerile exterioare.

Prin recitarea mantrelor, practicantul yoga se indreapta catre sine insasi, pentru a-si descoperi propria constiinta si propriul potential nelimitat de a realiza fericirea permanenta.

“Fericirea si suferinta sunt intretinute de propria voastra constiinta, de interpretarea voastra; ele nu vin din afara, dinspre altii.

Toata fericirea voastra si toata suferinta voastra sunt create de voi, de propria voastra constiinta”

Kyabje Lama Zopa Rinpoche