Acei oameni minunaţi şi sufletele lor zburătoare

Spunea cineva că oamenii al căror suflet este frământat până la mutilare de un vis, o pasiune, după care ajung să-şi modeleze întreaga existenţă sunt fie genii, fie nebuni. Sau, în fine, ambele.

Să cauţi poveştile din oameni e una dintre menirile jurnalismului. O oarecare pricepere în a le scrie şi transmite poate fi înnăscută, învăţată sau şlefuită în şcoală sau, uneori, poate să lipsească aproape total. Orice jurnalist care a alergat după subiecte ştie că un “personaj” bun te poate salva întotdeauna, când n-ai destul timp de pregătire a poveştii. N-am înţeles niciodată dacă apetitul meu pentru întâmplări extraordinare, intersectări uluitoare de destine (genul “măcar să rămână o poveste bună din asta”), oameni altfel sau, poate, propria-mi fire în majoritatea timpului mai aplecată spre contemplat decât spre realizat m-a ghidat spre domeniul ăsta de activitate. (Mi-e greu să-l numesc meserie, serviciu, job sau orice de acest fel. Termenul m-ar transforma în adult responsabil şi asta încă nu a fost o condiţie obligatorie în fişa postului, nici în mintea mea. Nu, nu încă.) Cert este că îmi place să caut oamenii geniali sau nebuni, să-i cunosc, să vorbesc cu ei, cumva să le iau povestea trecând-o prin sufletul meu, “furându-le” din pasiune şi din vise. Apoi rămân aşa, cu ochii spre un cer virtual, minunându-mă şi zicându-mi că, fără “meseria” asta, aşa cum e ea, nu aş fi ajuns niciodată să le admir aripile îndeaproape, îndelung. Şi, o vreme, tare mi se umple inima.

În viaţa mea, mi-am dorit cu imaginaţia frenetică a şoricelului de bibliotecă (unul extrem de pedant) să “mi se întâmple” cele mai grozave poveşti şi numai “întâlniri miraculoase”. Mi-am căutat posibilii parteneri de dialog (de orice natură) cu aceeşi minuţiozitate cu care mi-am vânat subiectele. Nu ştiu exact în ce moment alegi în viaţă între o existenţă “aşezată” şi posibil fericită şi o succesiune probabilă de poveşti cu final incert. Nu ştiu nici dacă mereu trebuie să alegem. Cert este că, desigur cu firea mea de atunci, am mers pe a doua variantă (şi, o dată la câteva luni, încă mai regret asta). În ambele situaţii, am certitudinea că primeşti exact ceea ce cauţi. Aşa că…oamenii din viaţa mea, partenerii mei de dialog interuman temporar, au fost, indubitabil, nişte inşi speciali, cu poveste. Prea preocupată să scriu aici despre ce şi cum n-a mers, aşteptări şi trupuri înşelate, dezamăgire şi perioade în care îmi doream cu răutate să li se întâmple ceva, fizic (mai pe româneşte, să crape, dom’le!), am omis esenţialul. Să spun că, o vreme, m-am hrănit cu setea lor de viaţă şi de nou. Că mi-am umplut până la refuz sufletul atât de gol cu pofta cu care ei îşi urmau pasiunile şi ochii de lacrimi la realizările lor (care nici nu mi se datorau, nici n-au fost împărtăşite cu mine; altfel spus, corect). Că lor le-am scris cele mai iscusite rânduri şi cu gândul la ei am avut cele mai colorate şi nebuneşti vise (unele s-au împlinit). Că, o vreme, m-am simţit cel mai viu om din lume şi, în sfârşit, nu mi-a mai fost frig defel “Întâlnirile mele miraculoase” din trecut au rămas oameni speciali, cu aripi, care îşi ating visele. Cu nebunii splendide care le modelează întreaga existenţă.

Şi acum nu-mi rămâne decât un lucru de făcut. Îmi şterg cu dexteritatea şoricelului de bibliotecă praful strâns pe suflet, îl examinez niţel (îl scutur dacă e nevoie), până găsesc un vis uitat, abandonat sau chiar nou. Iau visul şi-i dau aripi.

Preluat Anda,Marea Dragoste