Viaţa poate fi un love-story continuu

Viaţa poate fi un love-story continuu


Care este cea mai bună manieră de a ne scrie povestea vieţii? Există una singură, iar aceasta este iubirea. Iubirea este materialul pe care l-am folosit personal pentru a-mi scrie povestea, căci ea se naşte direct din integritatea mea, din esenţa fiinţei mele. Iubesc eroul principal al poveştii mele, care iubeşte la rândul lui toţi eroii secundari ai poveştii, bucurându-se de fiecare în parte.

Eu nu mă tem să le spun în faţă oamenilor: „Te iubesc”, chiar dacă nu-i cunosc. Probabil că unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Cum poţi iubi pe cineva pe care nu-l cunoşti?” Dar eu nu am nevoie să îi cunosc pe oameni. Nu simt nevoia să îmi justific iubirea. Îi iubesc pentru că acest lucru îmi face plăcere. Iubirea care ţâşneşte din mine mă face fericit, şi nu-mi pasă dacă alţii mă resping pentru acest lucru, căci eu nu mă resping pe mine însumi. În povestea mea, eu trăiesc într-un love-story continuu, în care totul mi se pare frumos.

A trăi în iubire înseamnă a renaşte. Înseamnă a reveni la integritatea ta, la cel care erai înainte de cunoaştere. Când îţi redobândeşti integritatea, urmezi întotdeauna iubirea. Îţi trăieşti viaţa ca pe un love-story etern, căci atunci când te iubeşti pe tine însuţi, este uşor să îi iubeşti şi pe cei din jur. singurătatea nu te sperie, ci te face fericit, iar dacă totuşi doreşti să te întâlneşti şi cu alţii, faci acest lucru pentru că doreşti să-ţi împărtăşeşti fericirea cu ei. iubirea ta este atât de mare încât nu mai ai nevoie de iubirea altora pentru a fi fericit. Asta nu înseamnă că respingi vreodată iubirea lor. Dimpotrivă. De vreme ce accepţi o mâncare bună, un vin bun, o muzică bună, de ce nu ai accepta şi iubirea oamenilor?

Dacă vă consideraţi un artist şi înţelegeţi că viaţa dumneavoastră este propria dumneavoastră creaţie, de ce nu v-aţi crea o poveste de basm în care să trăiţi? La urma urmei, este povestea dumneavoastră şi nu depinde decât de alegerea pe care o faceţi. Puteţi scrie foarte bine un roman de dragoste, dar el trebuie să înceapă cu dumneavoastră înşivă. Sfatul meu este să începeţi o relaţie cu totul nouă între dumneavoastră şi eroul principal din povestea dumneavoastră. Puteţi trăi cea mai frumoasă poveste de iubire, iar secretul constă în schimbarea legămintelor pe care le acceptaţi.

Un legământ pe care vi-l recomand este să vă trataţi pe sine cu respect. Faceţi acest legământ şi spuneţi-i vocii mentale: „A sosit timpul să ne respectăm reciproc”. Multe judecăţi vor înceta pe loc; la fel şi o mare parte a auto-respingerii. Îi puteţi permite atunci vocii să vorbească, căci dialogul interior va fi mult îmbunătăţit. Veţi fi inspirat de mari idei, veţi purta dialoguri sublime, iar atunci când alţi oameni vor auzi cuvintele dumneavoastră, vor fi încântaţi să le asculte. Veţi zâmbi mult mai des şi vă veţi distra pe cinste, chiar şi atunci când veţi fi singur.

Înţelegeţi acum de ce este atât de importantă relaţia cu sine. Când te afli în conflict cu tine însuţi, când nu-ţi place de tine, sau mai rău, când te urăşti singur, dialogul interior este contaminat cu otravă. Dimpotrivă, atunci când te iubeşti singur, chiar şi vocea cunoaşterii îţi vorbeşte frumos. Dacă relaţia cu tine însuţi este excelentă, toate celelalte relaţii cu oamenii se îmbunătăţesc automat. Dar trebuie să începi neapărat cu tine însuţi.

Cum le-am putea vorbi frumos altora dacă nu suntem în stare să facem acest lucru cu noi înşine? Noi exprimăm întotdeauna ceea ce simţim, iar vocea noastră ne trădează. Dacă nu ne simţim bine, dacă suntem plini de otravă emoţională, simţim nevoia să ne eliberăm de ea. De aici nevoia de a blestema, pentru a scăpa de toate emoţiile prinse în capcana minţii noastre. Dacă simţim o stare de mânie sau de gelozie, cuvintele noastre vor transmite aceste sentimente. Dacă vocea cunoaşterii abuzează de noi, ea îi va trata şi pe alţii cu acelaşi dispreţ. Dimpotrivă, dacă ştim să ne distrăm chiar şi atunci când suntem singuri, cu atât mai mult o vom face atunci când suntem înconjuraţi de alte persoane.

Primul pas pentru îmbunătăţirea relaţiei cu sine constă în a vă accepta exact aşa cum sunteţi. Iubirea de sine nu se învaţă. Ea se obţine mai degrabă prin dezvăţ, prin renunţarea la toate motivele pentru care vă auto-respingeţi. Natura noastră este aceea de a iubi. Nu putem iubi însă o imagine sau un anumit fel de a fi; nu ne putem iubi decât pe noi înşine, aşa cum suntem. Bucuria interioară devine atunci atât de mare încât suntem dispuşi să facem orice pentru noi. Nu ne mai lăsăm atunci pe ultimul plan. Cu cât te bucuri mai mult de tine însuţi, cu atât mai mult te vei bucura de viaţă, inclusiv de prezenţa celor din jurul tău.

Atunci când iubeşti, cinsteşti şi respecţi viaţa. Atunci când îţi trăieşti viaţa cu iubire şi respect, povestea pe care o creezi devine un love-story continuu. A iubi viaţa înseamnă a te bucura de toate manifestările ei, iar acest lucru se realizează fără nici un efort. Este la fel de uşor ca şi respiraţia. Respiraţia reprezintă cea mai mare necesitate a corpului fizic, iar aerul este cel mai preţios dar pentru acesta. Poţi fi atât de recunoscător pentru aerul pe care îl ai la dispoziţie încât simpla respiraţie este suficientă pentru a iubi. Cum îţi poţi exprima recunoştinţa pentru aerul pe care îl respiri? Bucurându-te de fiecare respiraţie. Dacă vă veţi focaliza asupra acestei bucurii, vă puteţi face din ea o obişnuinţă, şi astfel, vă puteţi bucura de cel puţin 16-17 ori pe minut. Simpla respiraţie este suficientă pentru a fi întotdeauna fericit, pentru a iubi de-a pururi.

Aceasta este însă numai una din direcţiile pe care le poate lua iubirea. Fiecare activitate din viaţa noastră poate deveni un veritabil ritual al iubirii. Simţim cu toţii nevoia de a mânca; de aceea, putem face din alimentaţie un ritual asemănător cu cel al respiraţiei. Hrana este şi ea iubire, iar atunci când ne bucurăm de ea, atunci când îi savurăm plenar gustul şi aroma, putem trăi una dintre cele mai senzuale experienţe cu putinţă. Există atâta iubire în actul de a mânca. Cunosc chiar şi o mantra pe care o puteţi folosi pentru a vă amplifica această plăcere. Ea constă doar dintr-un singur sunet: „Mmmm!” Dacă veţi practica iubirea alimentelor de fiecare dată când mâncaţi, cât de curând acest lucru va deveni o obişnuinţă, un ritual prin care vă puteţi exprima recunoştinţa, primind iubirea fără a opune nici un fel de rezistenţă.

Comunicarea cu oamenii poate fi şi ea o modalitate de a ne exprima iubirea. Ori de câte ori ne împărtăşim povestea sau ascultăm povestea altora, putem practica iubirea. Una din temele pe care obişnuiam cândva să le dau adepţilor mei era aceea de a descoperi cel puţin o mie de modalităţi diferite de a spune: „Te iubesc” într-o săptămână. Atunci când practici toate aceste modalităţi de a spune: „Te iubesc”, inima ta se deschide complet şi întreaga creaţie pare că îţi spune: „Te iubesc”. Această iubire nu trebuie justificată sau explicată. O primeşti şi o dăruieşti pur şi simplu, fără a face neapărat o poveste din ea.

Dacă ai curajul să îţi deschizi complet inima în faţa iubirii, se petrece un miracol. Începi să percepi reflexia iubirii tale în toate lucrurile. Mâncatul, plimbatul, vorbitul, cântatul, dansul, duşul, munca, joaca – toate ţi se par ritualuri ale iubirii. Când totul devine un ritual al iubirii, poţi spune că nu mai gândeşti. Tot ce faci este să te bucuri de viaţă. Orice activitate îţi face plăcere, căci o faci cu iubire. Simplul fapt că exişti ţi se pare minunat, şi te simţi incredibil de fericit.

Mulţi oameni m-au întrebat: „Miguel, tu eşti fericit tot timpul? Nu ţi se întâmplă niciodată să fii prost dispus?” După părerea mea, a fi prost dispus este ceva perfect normal. Uneori, sunt prost dispus pentru că nu am dormit îndeajuns. Dacă într-o noapte nu dorm decât două ore, dimineaţa nu mă trezesc prea bine dispus. Mă simt oooof! dar acel oooof! Nu este direcţionat împotriva nimănui. De ce m-aş comporta urât cu altcineva numai pentru că trupul meu şi-ar dori să doarmă mai mult? Dacă, dintr-un motiv sau altul, nu-i pot satisface dorinţa chiar în acel moment, fac ce am de făcut, după care mă culc şi îmi las trupul să se odihnească.

Consider că am toate drepturile de a fi prost dispus, dar acest lucru nu mă îndreptăţeşte să mă cert cu iubita sau cu copiii mei, cu prietenii sau cu angajaţii pe care îi am. Mulţi oameni consideră că dacă ei sunt prost dispuşi, nimeni în jurul lor nu mai are dreptul să fie fericit. Ei nu se sfiesc chiar să-i întrebe: „De ce râzi, când eu mă simt atât de mizerabil?” Acest lucru este egoism curat, dar noi suntem egoişti cu alţii numai pentru că suntem egoişti cu noi înşine. Noi proiectăm asupra altora numai ce simţim faţă de noi înşine. Cum ne tratăm pe noi, aşa îi tratăm şi pe ceilalţi.

Don Miguel Ruiz & Janet Mills, Vocea Cunoasterii,